CLEJA – IERI, AZI ŞI MÂINE

sâmbătă, 16 Februarie 2013

Confesiunile unui fost seminarist

Filed under: Uncategorized — zulu @ 7:33 pm

adevărul vă va face liberi!

Biserica Sf FranciscPentru a da viata celor scrise pe acest blog, m-am gandit sa invit un seminarist sau un fost seminarist si sa-i pun intrebari cu privire la drumul sau de formare. E o buna posibilitate sa aflam lucruri interesante despre formarea preotilor si calugarilor si sa putem privi cu alti ochi viata sacerdotala. Unele interviuri sunt foarte lungi. De aceea le voi structura in mai multe parti.

_____________________

Mihai: Mulțumesc pentru această ocazie. Prin acest interviu încercăm să redăm puţin din trecutul tău, în special perioada în care ai trait în seminarul de la Bacău, Iași și Roman! Prima întrebare ar fi dacă amintirile din acea vreme îţi mai produc stări emoţionale şi cum le interpretezi în 2013?

Marius: Mă bucur de inițiativa ta. Dacă îmi mai produc stări emoționale (…) Sigur, îmi produc încă anumite stări emoționale, iar asta după ce am început să-mi pun întrebări cu privire la acest trecut. Sunt opt ani pe care nu-i pot sterge din viața mea, opt ani care m-au format într-o direcție sau alta.

Mihai: Ce te-a determinat până la urmă să mergi la seminar? Căți ani aveai atunci?

Marius: Eram încă un copil. Am mers imediat după examenul de capacitate. Parohul locului a avut un rol determinant în plecarea mea la seminar. În sat, activitățile parohiei stăteau în centrul vieții noastre. Aș putea spune că aveam un loc unde să dorm (acasă) un loc unde să-mi petrec timpul liber (parohia și biserica) și un loc unde să învăț (școala). Am petrecut foarte mult timp la biserică: mergeam în fiecare zi la biserică, nu ratam nicio liturghie sau rozariu și am devenit ministrant înainte să primesc Prima Sf. Împărtășanie. Dacă e să analizăm acești ani, nu mai e o mare supriză că am mers la seminar. Țin minte că mama era împotriva și tata în favoarea plecarii mele la seminar.

Mihai: Mama ta era împotrivă?

Marius: Da. Se gândea că nu face față financiar. Eram 4 copii. Eu eram cel mai mare și probabil se aștepta să rămân mai aproape de casă.

Mihai: Cum a fost la început în Bacău?

Marius: Chiar nu-mi amintesc să fi avut probleme cu acomodarea. Țin minte că am stat într-o cameră uriasă, cu peste 12 paturi. Bine că am  moștenit de la mama un somn adânc. Era dificil să dormi cu atâția la un loc. Din clasa a 10-a am stat într-o camera cu 7-8 paturi. Puțin dificil era trezirea: ne trezeam la 5:30.

Mihai: Așa de devreme?

Marius: Da. Deci în jur de 7 ½ de somn (în sine suficient). Destul de greu la început, insă m-am acomodat repede. Bine că puteam dormi la amiază încă o oră.

Mihai: Și restul programului?

Marius: Nu vreau să te plictisesc acum cu detalii din program. Dimineața aveam orele de curs, după-amiază o oră și ceva pauză, de la 3 studiu, apoi rozariu, cina și iar studiu. La ora 10 se dădea stingerea. Sâmbăta aveam după-amiază timp pentru sectoare și seara liber. Duminica liturghie și apoi plimbarea sau vizita la bolnavi.

Mihai: Stai puțin. Sâmbăta aveați ore?

Marius: Da. Aveam Biblia, Catehismul, Spiritualitate, Istoria Religiilor, Muzică… cel mai interesant a fost Istoria Religiilor cu Pr. Chinez. Mamă ce stresant mai era. Preotul ăsta avea un talent incredibil să te pună sub presiune: ne dădea în fiecare sâmbătă lucrare de control și mai apuca să ne și predea. Uneori chiar se mai folosea de metode mai puțin pedagogice (tras de par, urechi, scosul în fața clasei).

Mihai: Și asta timp de patru ani?

Marius: Nu, nu. Am avut norocul că ne-am plâns la director și am scăpat de el. Faza era că nu mai aveam timp să învățăm și altceva în afară de istoria religiilor.

Mihai: Mai aveați profesori ca el?

Marius: Din fericire nu. Ceilalți profesori erau ok.

Mihai: Ce a fost nou pentru tine la seminar?

Marius: Regulamentul scris și ierarhia. Primul lucru cu care am fost confruntați a fost magistrul. Magistrul din clasa a 9-a a fost deschis și înțelegător. De la el am aflat mai apoi ce trebuie să respectam. Regulamentul era sfânt în seminar. Dacă încălcai regulamentul, prefectul avea grijă să te scrie în caiet.

Mihai: În caiet?

Marius: Da. Pentru fiecare clasă avea un caiet. Nu-mi mai amintesc ce poreclă avea caietul lui (Pr.) Sescu… Când încălcam ceva, ne chema în birou și scria în caiet data și abaterea. Noi mai glumeam și spuneam „Dumnezeu te iartă, Sescu notează!”. Țin minte că m-a trecut de patru ori în caiet.

Mihai: Și e mult?

Marius: Păi nu contează cantitatea, ci „calitatea”. Pe lângă acel caiet existau „avertizările”. După abateri continuate primeai pe cea de gradul I, după ce nu te linișteai primeai și pe a II-a, iar a III-a era deja viza ta pentru acasă.

Mihai: Și tu ce „viză” ai primit?

Marius: …păi după clasa a 9-a am primit prima avertizare. Iar asta pentru că m-am spovedit în timpul liturghiei, ceea ce era interzis. Pr. Sescu m-a văzut și…puf! Am progresat la gradu întâi.

Mihai: Dar de ce era interzis să te spovedești în timpul liturghiei?

Marius: Trebuia să-ți concentrezi atenția la liturghiei și să nu împiedici credincioșii parohiei să se spovedească. Atunci am dat cu nasul peste morala dublă din seminar: tu nu ai voie, iar credincioșii „normali” au voie. Interesantă logica. Chestia că, în naivitatea mea, doream neapărat să mă împărtășesc și să-l primesc pe Isus.

Mihai: Iadul e pavat cu intenții bune, nu?

Marius: Chiar asta mi s-a transmis când am fost „audiat” în birou. Bine, cel puțin am avut conștiința curată de la liturghie până la prima oră de școală. Când m-am întors de la cantină, am și fost luat de Pr. Sescu în birou.

Mihai: Și celelalte avertizmente?

Marius: Țin minte că pănă prin clasa a 11-a am rămas „curat”. Însa până și curăția era pusă sub semnul întrebării la Bacău…

Mihai: Ce vrei să spui?

Marius: În clasa a 11-a am „sărbătorit” ziua de naștere a unui coleg la o halbă de bere. Pr. Brandiu ne-a cam dejucat și eu cu încă un coleg am căzut de proști pentru că nu am recunoscut din prima. Pr. Brandiu s-a cam folosit de câteva șmecherii psihologice și ceilalți doi au recunoscut. Ideea era că cică chipurile ne-a văzut cineva. Eu am avut totuși curajul să-i spun că doresc să vorbesc cu persoana respectivă. Prefectul a zâmbit și… știa el că cineva tot o să spună ceva. Curajul meu însă nu i-a plăcut. Când a notat abaterea a rostit printre dinți „te-i fofilat bine din clasa a 10-a, nu?”.

Mihai: Ești sigur că ceilalți doi au recunoscut?

Marius: Da. Însă dacă prefectul a mers doar la nimereală, a nimeri-o bine de tot cu ăia doi. Eu mă gândesc că ne-a văzut vreun seminarist și ne-a pârât.

Mihai: Turnători în seminar?

Marius: Oho! În fiecare clasă exista cel puțin unul. Pr. Sescu avea pretenția ca noi, în spirit voluntar, să trecem din când în când pe la el și să discutăm despre „dezvoltarea”noastră. Nu era chestia de colocvii spirituale! Țin minte că în tot liceul am mers de două ori la el ca să nu zică că nu vorbesc cu el și că mă fofilez.

Mihai: Te întreb direct… ai turnat pe cineva?

Marius: Pfff… în discuțiile cu Pr. Sescu nu am turnat pe nimeni. După bac am fost forțat să torn. Însă despre asta mai târziu. Oricum seminarul te învață bine să te ascunzi și îți mai și șlefuiește abilitățile psihologice. Mi-am dat seama de jocul dublu făcut de prefect. Țin minte că m-a întrebat direct despre un coleg cu care nu mă înțelegeam perfect. Atunci am reusit să minimalizez toată chestia, deoarece nu se merita. Acum tipul a ajuns preot și cred că studiază sau a studiat în afară. Bine, nu știu dacă îl dădeau afară pentru asta, însă îi cam încurcau cu siguranță anumite căi.

Mihai: Și vorbeai de fofilare. Ce vrei să spui prin asta?

Marius: O reacție normală a copiilor și adolescenților (și nu numai) este de a încerca să vadă până unde pot întinde coarda. Regulamentul oferea foarte multe ocazii ca să încerci elasticitatea coardei. Am cunoscut foarte puțini care să nu se fi fofilat în seminar. Devenise ceva normal morala aceasta dublă.

Mihai: Morală dublă?

Marius: Da. „Peștele de la cap se împute”. Însă hai să-ți explic de la coada peștelui: în fiecare clasă existau grupulețe. E ceva normal. Fiecare grupuleț se ascundea de alte grupulețe sau de cei „solitari”. Dacă făceau o prostie, se acoperau unul pe altul. Relațiile mergeau de minune: dacă aveai pe cineva de la tine din parohie care deținea o funcție, de exemplu magistru, aveai cărți bune. De ce? Era mai ușor să introduci chestii în seminar, să ascunzi mâncare, băutură și alte chestii. Ceilalți te respectau de frica relațiilor tale. Cu cât erai mai „sus” cu atât mai mult puteai profita de „libertate”. Cel mai bun exemplu pentru morala dublă e fumatul. Fumatul era strict interzis (și era bine așa!) și se pedepsea cu mărirea taxei (deși cel pedepsit nu era cel prins, ci familia sa; părinții plăteau pentru țigările lui!). Cei din clasele mai mari aveau grijă să te „oprească” din fumat, amenințându-te cu „turnatul” dacă nu te lași. Toate acestea nu aveau de-a face cu mult cunoscuta „mustrare între frați”, ci cu apărarea propriului viciu. Cu cât mai puțin fumează, cu atăt mai mică este șansa să fi prins sau turnat. Că vobeam de capul peștelui: în clasa a 9-a chiar credeam că nimeni dintre preoți nu fumează. Mai târziu am aflat de la paroh că mai toți preoții de la seminar fumau. E interesant cum se interzice fumatul cu argumentul „păcatului” și prefectul însuși le mai tragea în cameră. Ipocrizia asta m-a schimbat după bacalaureat. Ipocrizia provenită din această morală duplicitară. Eu zic să ne oprim pe astăzi aici. Mai multe exemple de moralitate dublă voi aduce în discuțiile următoare.

Mihai: Bine. Atunci pe mâine.

Mihai: Să continuam discuția trecută cu privire la „fofilare”, așa cum o numești tu. Era un fenomen general sau doar un fenomen izolat?

Marius: Nu pot spune că era un fenomen izolat, insă nu pot nici generaliza și spune că toți seminariștii se fofileau. Mediul respectiv favoriza foarte mult dezvoltarea unei ipocrizii specifice seminariilor. Chiar și cei mai liniștiți seminariști nu erau scutiți de ocazia de a se fofila. Să rămânem la fenomenul fumatului: unii dintre noi aveam „sector” la cantină și puteam ieși mai repede de la liturghie. În drumul spre seminar exista un chiosc unde putem cumpăra diferite chestii. Așa aveai ocazia să cumperi și țigări.

Mihai: Dar de ce nu-și cumpărau singuri țigările?

Marius: Simplu: era interzis să cumpăram de la chioșc. Iar chiar dacă nu ar fi fost interzis, tot nu ai fi cumpărat țigări de fața cu alții. Exista un risc mare să fi mai apoi turnat.

Mihai: Și cum vă faceați cumpărăturile?

Marius: Erau zile în care se putea merge în oraș și să ne cumpăram ceea ce aveam nevoie. Dacă era ceva urgent, mergeai la prefect și-ți dădea voie să ieși “la oraș”, cum spunea un magistru prin clasa a XI-a. Însă foarte rar singur. Trebuia să mergi cu altcineva. Mergeai la prefect și el îți spunea cu cine trebuie să mergi în oraș.

Mihai: Și mergeați doar la cumpărături?

Marius: În mare parte da. Cei din Bacău mai mergeau pe acasă. Uneori ne uitam ce mai apare prin cinema și mergeam să vedem un film. Eu aveam un unchi în Bacău, însă nu am fost decât o singură dată la el și asta pentru a nu lăsa loc de discuții. Mai ales că nu aveam un contact foarte strâns cu el.

Mihai: Mai existau și alte momente de ipocrizie?

Marius: Să mă gândesc. A, da! Plimbarea de duminică sau în zi de sărbătoare. Existau mai multe rute și trebuia să notezi într-un caiet ce rută ai ales și cu cine mergi. Plimbarea era uneori perfectă pentru a merge să faci cumpărături, să vizitezi baruri sau să mănânci undeva. De baruri, cumpărături și restaurant nu aveam bani, așa că din clasa a X-a am început să merg în vizită la bolnavi. Plimbarea era obligatorie. Duminica după-amiază erai nevoit să ieși. Așa că vizita la bolnavi era mai edificatoare.

Mihai: Și ce făceați acolo?

Marius: Făceam o vizită unui bolnav care nu avea pe nimeni, ne rugam împreună, stăteam la o cană de ceai și ne uitam la televizor. Unii aveau „noroc” și erau tratați “și mai bine”, iar alții mergea la bolnavi foarte săraci, bolnavi care nu aveau nici măcar apă caldă. Duminica ne puteam uita la câte un meci de fotbal.

Mihai: Nu aveați televizor în seminar?

Marius: Ba da, însă aveam un program foarte strict. Doar câteva clase aveau un televizor. Uneori ne uitam și în timpul studiului, fără sunet. În astfel de cazuri aveam de-a face cu o fofilare în grup. Televizorul era bine ascuns și se putea stinge imediat ce intra cineva în clasă. O metodă foarte sigură. Unii mai erau prinși noaptea târziu la televizor sau la calculator.

Mihai: Calculator?

Marius: Da, fiecare clasă avea un calculator. Nu exista internet, însă pentru unii dintre noi nu conta. Mai instalam câte un joc pe el și se juca la greu. Exista și un program. Doar câțiva știau parola, iar eu am fost mult timp administratorul. Colegii veneau adesea la mine și le spuneam parola. Uneori era problematic deoarece mai mulți doreau să meargă noaptea la calculator.

Mihai: Noaptea? Dar nu erau dimineața chiori de somn?

Marius: Bineînțeles. Puteai însă să dormi în timpul orelor. Majoritatea profesorilor erau drăguți și ne lăsau să dormim. Unii dintre noi dormeau de la prima oră pănă la ultima. La ora preoților nu puteai să dormi. În rest… la mai toți puteai să tragi un pui de somn. Îți puneai capul pe bancă si dus erai.

Mihai: Existau alte chestii absurde în program sau în viața de seminar?

Marius: Depinde din ce perspectivă le analizezi. Să luam ca exemplu plimbarea în timpul pauzelor. Aveam trasată o linie invizibilă pentru plimbarea în curte. Iar asta ca să nu intrii cumva în contact cu cei de la liceul vecin. Era interesant: te plimbai ca un șoarece în cușcă; bine, ca șoarecii în cușcă. Aveai o priveliște interesanta: o ceată întreagă de elevi în costum. Toți în costume de culoare închisă. Sâmbăta și duminica te puteai plimba prin toată curtea.

Mihai: În costum? La ore și la studiu? Nu doar la liturghie?

Marius: Uite încă o chestie absurdă. Trebuia să purtăm costumul în fiecare zi. Cel mai dificil era statul în pantofi. Să stai de dimineața până seara în pantofi era nenoricire. Mulți dintre noi nu-și permiteau pantofi de calitate și transpirai enorm. O bună parte dintre noi aveau probleme cu picioarele. Și nu doar costumul era obligatoriu, ci și cămașa. Tricourile fără guler erau interzise.

Mihai: Dar la studiu puteați merge lejer, nu?

Marius: Poate la franciscani. La Bacău și la Iași doar în costum. Pe timpul studiului fără sacou, însă la rugăciune era obligatoriu. Îmbrăcămintea lejeră era permisă doar când făceai sport și în pat. Vara puteai purta sandale, însă cu șosete. Destul de ciudată regula asta. Nu aveai voie nici cu blugi. Purtatul blugilor era posibil doar în vacanță, însă și atunci dacă parohul tău era mai deschis. Unii aveau parohi care cereau să mergi în costum la liturghie.

Mihai: Păi atunci aveați o mulțime de spălat, nu?

Marius: Nu neapărat. Surorile de la Sf. Cruce ne spălau hainele. Adunam hainele și erau spălate acolo.

Mihai: Cum era cu igiena în seminar?

Marius: Se făcea destul de des curățenie, era bine. Problematic era cu apa caldă și dușul. Aveam doar de 2-3 ori pe săptămână apă caldă. Sâmbăta luam de la cantină apă caldă. Cel mai interesant era felul în care făceam duș: era o cameră cu 4-5 dușuri și ne spălam ca la armată, însă în chiloți.

Mihai: În chiloți?

Marius: Da. Sexualitatea era un tabu în seminar. Să nu mai vorbim de imaginea femeii pentru preoți. Pe atunci nu mi se părea exagerat să te speli așa. Mai tarziu am realizat cât de absurd era.

Mihai: Ajungem la o tema mai delicată pentru seminar: fetele. Care era poziția voastră față de fete?

Marius: Depinde de fiecare. Exista (sau încă mai există?) o anumită tendință spre misoginism. Liceul Catolic se afla în aceeași curte. Din căminul nostru puteai să te uiți la ele în camera. Din fericire am scăpat de ispita de a spiona fetele, deoarece am avut mereu camera spre curte. Unii erau prinși și luați serios la întrebări de prefect. Pe timpul pauzelor se plimbau și fetele pe afară. Ele aveau voie să meargă pe unde vor, să iasă din curte etc.. Oricum, nu se plimbau unde ne plimbam noi. Doar cele de la colegiu se mai amestecau cu seminariștii.

Mihai: Spuneai ceva de misoginism. Ce anume înțelegi tu prin misoginism?

Marius: La orele de dirigenție sau spiritualitate se abordau și astfel de teme. Țin minte că Pr. Director era mai culant. Odată ne-a spus că înțelege când ne uităm după fete: „ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!”. Alți preoți aveau o altă părere. Unul dintre prefecți ne-a povestit istoria vocației sale și a subliniat clar relația sa cu fetele: când era la școala generală trebuia să mearga mult pe jos și erau mai mulți copii din sat cu el. Doar o fată era din sat de la el în aceeași clasă. Ne-a spus că mergea singur, deoarece nu dorea să fie dus în ispită. Povești asemănătoare am auzit și de la alți preoți.

Mihai: Și relația voastră cu fetele de la Liceul Catolic?

Marius: În mare parte marcată de distanță. Asta în clasele mai mici. Mai tarziu ajungi să cunoști mai multe persoane și intrii fără să vrei în contact cu cei de la liceul catolic. Țin minte că m-am îndrăgostit și eu prin clasa a X-a. Toată istoria a durat cam 6 luni. Am ales însă calea predicată de către preoți și nu m-am lăsat dus de ispita unei relații.

Mihai: Și-ți pare rău?

Marius: Acum nu știu ce să zic. Într-o anumită masură da. Am reluat contactul după ce am plecat din seminar și mai vorbim din când în când. E căsătorită, are un copil și e fericită.

Mihai: Erau relațiile între seminariști și fetele de la liceu posibile?

Marius: Imposibile nu erau! Unii aveau o soră sau o verișoară la liceul catolic. În vacanțe se mergea, inevitabil, cu același tren și existau astfel destule momente în care să cochetezi cu fetele. Rudele te puteau vizita destul de des. Puteai astfel transmite un mesaj. Așa luau naștere relațiile de iubire. Oricum, astfel de relații, odată descoperite, erau pedepsite aspru. Dacă știai pe cineva de la liceu, erai automat „suspectat”.

Mihai: Prin ce se manifesta suspectarea aceasta?

Marius: Erai sub observație și la prima ocazie ți se puneau niște întrebări. Am aflat mai târziu că nici fetele nu erau tratate altfel. Riscau scăderea notei la purtare. Chiar și cele care știau și nu spuneau mai departe (adică nu turnau). Cunosc cazuri în care prefectul a intimidat o elevă și ea, de frică, a mărturisit totul.

Mihai: Cum adică intimidată?

Marius: Aveau o tactică foarte drăguță: te puneau în fața faptului împlinit și spuneau că X, Y a mărturisit deja și că e rușinos să minți acum. Totul se baza însă pe o bănuială a prefectului, pe un pont primit de la nu știu ce altă persoană. Astfel se declanșa o avalanșă de informații. Trebuia doar să descoperi veriga slabă. Fenomenul acesta a marcat tot parcursul seminarului. Trebuia să fi atent la tot ceea ce „vedeai”. Chiar și fără voia ta puteai ajunge într-o situație dificilă.

Mihai: Ai trăit și tu așa ceva?

Marius: Direct nu. La mine nu a fost atât de evident și nici nu am avut o relație „adevărată”, am fost doar îndrăgostit. Cu ea vorbeam doar în vacanță sau din când în când printr-un alt seminarist. Cel mai stânjenitor a fost interogatoriul Pr. Sorin. Mi-a citit o scrisoară trimisă de către cel mai bun prieten. Din scrisoare a aflat că sora lui e la liceul catolic. Atunci m-a întrebat dacă o cunosc. Era, cred prin clasa a X-a la început. Pe amicul acesta, seminarist la franciscani, îl cunoscusem cu ceva timp înainte, insă pe soră-sa nu o știam. Brandiu nu m-a crezut și mi-a spus că e cu ochii pe mine și că dacă mă prinde cu ceva o să am probleme. El se aștepta să recunosc că am ceva cu ea. Oricum, de atunci nu am mai avut zile bune cu el. În seminar, chiar dacă aveai dreptate, trebuia să-ți pleci capul în fața superiorilor.

Mihai: Interesant. Dar cum de a aflat el din scrisoarea ta?

Marius: Simplu: a deschis-o!

Mihai: Vi se deschideau scrisorile?

Marius: Din păcate da. Mi se deschidea și scrisorile primite de la tatăl meu. Le era teamă că întreținem vreo conversație cu vreo fată. Oricum, cam naivă această metodă de control. Pentru mine e cea mai mare încălcare a spațiului privat! Dacă e să mergem mai departe… chiar o încălcare a dreptului omului la intimitate. Eu chiar nu doream ca ei să afle despre problemele mele, despre problemele familiei mele sau ale prietenilor. Pentru asta existau spiritualii. Bineînțeles că trebuia să gasim alte metode de comunicare. Cum a apărut internetul am redus schimbul de scrisori, chiar dacă asta însemna o fofilare în plus. Trebuia să mergi la un internet-caffe și să fi atent să nu fi văzut.

Mihai: Și ai avut probleme cu scrisorile?

Marius: După faza cu Brandiu am mai primit o scrisoare de la tata, trimisă de sora mea. Ea nu știa că se citesc scrisorile și nici că nu avem voie să corespondăm cu fetele. Oricum, relațiile platonice între seminariști și fete nu erau posibile. Bine, asta în capul preoților. O fată pe care am cunoscut-o într-un campus organizat de parohia mea, mi-a scris și mi-a mulțumit pentru organizarea campusului. Sora mea a pus și scrisoarea ei în același plic. Sescu a vazut în asta un pericol real pentru vocația mea și pentru drumul meu spiritual. Mai ales că a înțeles greșit gestul sorei mele. Oricum, eu aveam conștiința împăcată. În vacanță a trebuit să vorbesc despre asta și cu parohul. Era ceva normal să se exagereze pentru a te pune sub presiune. De atunci i-am cerut tatei să nu-mi mai scrie, ci să vorbim la telefon. Dar chiar si telefonatul era dificil, deoarece trebuia să ceri voie și nu putea suna mereu. Iar dacă te suna cineva exista riscul să fi spionat.

Mihai: Înțeleg. Dar fetele sunt în sine un pericol pentru vocație, nu? Preoții doreau să vă protejeze, nu?

Marius: Cel mai probabil. Nu mi se pare însă a fi soluția cea mai bună. Tipul acesta de misoginism nu te ajută cu nimic. La un moment dat, ajungi să ți se spună și cum să te comporți cu sora ta. Există un cod creștin al bunelor maniere pentru seminariști. După părerea mea o cărțulie care nu merită irosirea hârtie. Educația anti-femeie primită în seminar se reduce cu cât ajungi mai departe în seminar. Seminariști sunt mai tarziu oricum confruntați cu fete, mai ales în pastorație. Un seminarist care a trăit doar după „morala” predicată în seminar va avea mari probleme în relaționarea cu persoanele de sex opus. Nu puțini sunt preoții tineri care se îndrăgostesc și nu știu pe unde să o mai ia. Ba chiar le este rușine să vorbească cu cineva despre asta. Unii se lasă pradă pornirilor și auzi cum preotul X a fugit cu fata Y și nu mai știi nimic de ei.

Mihai: Ultima oară am discutat despre relația dintre seminariști și fete. Cu privire la liceu: care era relația voastră cu profesorii din liceu?

Marius: Nu știu ce să zic. Depinde de profesor. Cred că profesorii erau mulțumiți să lucreze cu noi, deoarece eram disciplinați și silitori. Din partrea noastră exista un respect enorm pentru ei… cu mici excepții. Nu exista mari diferențe față de un liceu normal: aveam și noi corigențe, copiam și noi la lucrări, dormeam la ore și citeam altceva în timpul orelor. Știu că mulți ne compătimeau.

Mihai: Ce anume se citea în seminar?

Marius: Multă literatură spirituală și literatură universală. Cărțile lui Dostojewski, Karl May și Sienkiewicz le găseai rar în bibliotecă.  Cititul a fost ocupația mea principală în seminar. Acest interes pentru cărți începuse deja de prin clasa a III-a. Citeam tot ce prindeam la mână.

Mihai: Cu ce vă ocupați în timpul liber?

Marius: Se juca mult fotbal. Exista chiar o anumită rivalitate în această privință. Eram un jucător bun și un apărător realtiv agresiv. Fotbalul îți dădea ocazia să lași stresul să iasă din tine. Îmi amintesc cu drag de timpul petrecut pe terenul de fotbal.

Mihai: Aveați și alte activități sportive în afară de fotbal ?

Marius: Unii cantau la chitară, alții jucau șah sau table. Unii stăteau la calculator toată ziua. A, da. Mai aveam o ocupație: munca.

Mihai: Ce anume trebuia să munciți?

Marius: Erau mai multe biserici în construcție în Bacău. Să nu uităm nici de seminarul nou. Sâmbăta, după ore, existau mereu grupuri pentru muncă: de la făcut curățenie pe șantier, până la turnat betoane. Oricum, o ocupație care mai dadea culoare vieții în seminar. Cele mai stresante zile erau acelea în care mergeam la muncă de dimineața pănă seara. Unii dintre noi săreau peste micul dejun, deoarece nu era atât de comestibil și munceau pe stomacul gol până la amiază.  Cazurile de gastrită erau destul de dese. Existau și pauze, însă mă gândesc că erau cam rare. Unii vedeau în asta un tip de gulag bisericesc. Cred că unii au rămas marcați de asta. Bine, condițiile de muncă nici nu erau strălucite.

Mihai: Adică?

Marius: Exista mereu șansă să te lovești pe undeva. Țin minte că se cam călca prin cuie. Cum asigurarea medicală în Romania lăsa (sau încă mai lasă) de dorit, trebuia să ne plătim noi cheltuielile pentru medicamente. Oricum exista și posibilitatea să primești bani de la prefect.

Mihai: Existau și alte probleme de sănătate?

Marius: Viață într-o comunitate e destul de riscantă când vine vorba de boli. Dacă cineva se îmbolnăvea de gripă, aveai șanse mari să te îmbolnăvești și tu. De aceea era mai tot timpul plin în infirmerie. Unii dintre noi chiar ne bucuram când eram bolnavi, ceea ce ne aducea mai mult timp liber și posibilitatea să ne odihnim mai bine. Problema era că transfomam nopțile în zile: ziua dormeam, noaptea jucam Monopolis sau altceva. Din cauza unor infecții am primit, tot seminarul, câteva zile libere.

Mihai: Și mergea cine dorea în infirmerie sau cum era?

Marius: Nu. Mergeai la doctor și apoi cereai voie prefectului. Însă nu funcționa mereu. Îmi amintesc că am fost mutat la fereastră prin clasa a XI-a și magistrul nu a vrut să întețeagă ca am probleme cu urechile. Așa m-am ales cu o otită cronică. Când am mers la Brandiu s-a uitat el în ureche, de parcă era medic. Chiar și bolnav erai mai întâi trecut prin filtrul fofilării. Odată a trebuit să merg în infirmerie, deoarece îmi curgea sânge pe nas. Când m-a văzut Brandiu, s-a luat de mine că nu am fost mai întâi la el. I-am urmat sfatul și cu prima ocazie am mers plin de sânge la el. Atunci a înțeles că nu poți cere mereu voie de la el să mergi în infirmerie.

Mihai: Care a fost punctul culminant al celor patru ani în seminarul mic?

Marius: Cred că Bacalaureatul. După gafa făcută atunci de ziua colegului mi-am pus mai multe întrebări cu privire la drumul meu vocațional. Spiritualul și Pr. Sescu au reuși să mă convingă ca am vocație și că trebuie să demonstrez acum că nu sunt un ipocrit care se fofilează, ci un seminarist conștiincios. Până la bacalaureat mi-am văzut de treabă și nu m-a mai interesat ce făceau alții. Știu că deja la începutul clasei a XI-a terminasem de citit toată literatura pentru bac. În clasa a XII-a am descoperit și folosofia, știință care a devenit un adevărat hobby după liceu. Doamna Sandu chiar mi-a deschis gustul pentru filosofie. Însă bacalaureatul a adus cu sine o catastorfa…

Mihai: De ce o catastrofă?

Marius: Pe timpul bacalaureatului aveai mai multă libertate: prefecții nu mai dormeau în seminar și eram doar noi, cei de clasa a XII-a în clădire. Programul era lejer și aveam mult timp la dispoziție pentru examene. Mâncam în subsolul Bisericii Sf. Cruce. În momentul în care ajungi să te bucuri de mai multă libertate, mai și exagerezi. Mulți dintre noi aveau telefoane mobile cu ei (era strict interzis). Așa au ajuns să comunice cu fetele de la liceul catolic, care se pregăteau și ele pentru examene. Ba chiar s-au format anumite grupuri de seminariști și fete (de la liceul catolic) și inevitabil au apărut și unele „cupluri”. Unii dintre noi au exagerat, mergând noaptea prin baruri, etc. Fumatul era acum la ordinea zilei.

Mihai: Se pare că viața asta de libertate nu a durat mult, nu?

Marius: Oh, ba da. Tot bac-ul. În ultima zi de bac a venit potopul celor trei cavaleri: Sescu, Brandiu și Săboanu. Mulți plecaseră deja acasă și  doar puțini au mai rămas în seminar. După cină mi s-a făcut rău și am plecat în cămin. Nu-mi amintesc decât că am fost trezit de Sescu și mi-a cerut să merg cu el în birou. Apoi m-a dus într-o clasă, mi-a pus o foaie de hârtie în față și în acest timp a apărut și Brandiu. A început să țipe la mine și să spună că știa el că sunt ipocrit și că a venit momentul să dau cărțile pe față. Sescu l-a rugat să iasă și mi-a spus mai apoi, pe un ton normal, că s-a aflat ce prostii am făcut noi de bac și că e bine să scriu ce știu. Mi-a mai spus că știe de SMS-ul meu.

Mihai: Au folosit metoda „polițistul bun și polițistul rău”…

Marius: Atunci eram atât de amețit (stomacul îmi făcuse figuri), și totuși nu m-am lăsat intimidat. Mi-am dat atunci seama că  se caută veriga slabă și că urmează refacerea unui puzzle. Am recunoscut că am trimis, prin telefonul altuia, un sms unei fete, in care i-am adresat câteva cuvinte urâte (în engleză). Știam că mă vor mai chema dacă nu mai scriu ceva, așa că am mai scris că X a fumat și Z a vorbit cam des cu fata Y de la liceul catolic. Am avut însă grija să “torn” doar cazuri care nu aveau de suferit de pe urma mea, colegi care nu mai mergeau mai departe la Iași și de care știam sigur că nu-i mai influențează cu nimic.

Mihai: Dar ce anume s-a întâmplat?

Marius: Nici până astazi nu am aflat de la ce a pornit. Probabil de la o criză de gelozie sau invidie. Cineva a mers și a turnat. Imediat au venit cei trei și au început să-i caute prin curte pe cei rămași. O parte dintre ei se urcaseră pe liceul vecin și sărbătoriseră examenul de bac. Băutura era strict interzisă. Țin minte că au fost și colegi care și-au spus imediat părerea și le-au aruncat direct în față celor trei ipocrizia jocului făcut în acea seara. Doi dintre colegii mei le-au spus în față că nu vor turna pe nimeni. Au fost amenințați cu neprimirea diplomei de bac, la care un coleg i-a amenințat cu avocatul. Oricum, mai tarziu au fost interogați toți cei care plecaseră deja în vacanță.

Mihai: Adică au fost chemați la raport?

Marius: Da. Din păcate nu se mai putea salva nimic. Nu știam cine, ce și când a spus. Erau prea multe grupuri și prea multe persoane implicate în scandal. Mulți au primit un an de gândire, altora le-a fost interzis seminarul mare, iar altora li s-a oferit un an vocațional. Și eu am primit un an vocațional.

Mihai: Ai fost dezamăgit?

Marius: Păi încearcă să te pui în pielea mea: pe tot drumul meu vocațional am căutat să fiu cât mai stabil și conștiincios. Pr. Sescu chiar m-a asigurat că nu voi primi vocațional sau altceva și că pot merge liniștit în vacanță. În vacanță am primit însă o scrisoare pentru admiterea la Iași. Știu că am avut un examen de admitere destul de bun, însă nu a folosit la nimic, deoarece eram pus pe lista vocaționalului încă dinaintea examenului de admitere.

Mihai: Dar cum de nu ai renunțat?

Marius: Spiritualul mi-a băgat în cap că e doar o încercare din partea lui Dumnezeu. În seminar faci parte mai apoi din sistem, iar sistemul îți arată o cale. Calea aceasta era preoția. Celelalte seminarii și congregații nu era bune, deoarece așa am învățat în seminar. Atunci nu am văzut decât o singură cale: merg până la capat. În cei patru ani nu înveți altceva decât că ești chemat și nu ți se prezintă alte căi de viață consacrată. Aceasta se datorează concurenței din capul multora. Seminarul de la Iași “simte” o concurență divină față de cel franciscan. Probabil și invers.

Mihai: Și îți pare rău că ai luat un an vocațional?

Marius: Acum, privind înapoi… chiar nu-mi pare rău. Face parte din drumul meu și din trecutul meu. Fără acest an vocațional nu aș fi reușit să ajung la verbiți. Dacă intram direct în anul întâi, nu cred că mai scăpam de spălarea de creier. Odată luat de val, te lași purtat mai departe de „adevăr”.

Mihai: Cât ai stat la Iași?

Marius: Până de Craciun.

Mihai: Ce te-a determinat să pleci de la Iași?

Marius: Încă din liceu doream să devin misionar. Primul lucru pe care l-am făcut la Iași a fost să exprim spiritualului dorința aceasta . Spiritualul mi-a fost de mare ajutor în acest sens. Într-o sâmbătă seara au venit la noi doi verbiți și ne-au vorbit despre activitatea lor misionară. Abia atunci mi-au fost deschiși ochii și am văzut că există și altceva în afară de seminarul diecezan, de iezuiți și franciscani. Am discutat cu spiritualul și m-a sfătuit să merg la verbiți. Chiar m-a surprins prin asta: adică un diecezan îți spune să pleci de la ei.  Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns foarte sincer: „Am dorit și eu să devin misionar, însă episcopul a avut alte gânduri pentru mine. Dacă dorești să devii misionar, mergi la verbiți. Acolo nu îți mai stă nimeni în cale”. Frumos din partea lui.

Mihai: Cu rectorul ai vorbit?

Marius: Da. Era obligatoriu să discuți mai întâi cu el. Am rămas surprins de faptul că, timp de o oră și jumătate, a încercat să mă convingă să rămân în seminar. Mi-a spus că la mănăstire e pericolul mai mare să fiu atras de viața lumească și că aici la seminar ai măcar sprijinul mulțimii. Mi-a prezentat imaginea unei șine de cale ferată și mi-a spus că la Iași, dacă dai de dificultăți pe calea preoției, sunt mai mulți care să te tragă după ei și să te sprijine. În mănăstire nu ai un astfel de suport. Mi-a spus să mă mai gândesc. Asta era prin noiembrie. Prin decembrie i-am trimis cererea de retragere.

Mihai: Ce anume te-a făcut să pleci totuși? Doar dorința de a deveni misionar?

Marius: Nu doar asta. Moralitatea dublă din seminarul mic începe să se accentueze cu adevărat la Iași. Fumatul devine o plagă în seminar. Cred că mai mult de jumătate dintre studenți merg la fumat, iar asta pe ascuns. La Iași nu se mai mărește taxa, ci se pedepsește cu “seria”. Adică prin muncă pe timpul vacanței. Relațiile cu fetele erau interzise, însă nu împiedica pe nimeni să întrețină o relație. Orașul era mare și te puteai fofila și mai bine. La Iași erai tratat mai departe ca un copil: nu exista posibilitatea dezvoltării responsabilității. Aveai un program de respectat și basta. Nu exista posibilitatea de a decide o parte din program. Ba chiar nu era voie să dormi după-amiaza. Era ca o fabrică. Și aici ți se citeau scrisorile, chiar dacă asta mai rar. Telefoanele mobile începeau să fie la modă, ceea ce a dus la un val de seminariști ce au ajuns în posesia acestor jucării. Respectul pentru intimitatea lasă și el de dorit: prefecții intrau fără să mai bată în camere. Am primit anul vocațional datorită acelor înjurături din SMS. Ce am trăit în seminarul mare? Înjurăturile erau la ordinea zilei, mai ales pe terenul de sport. Poate că am fost prea naiv la început, însă asta până când am fost trimis la origine, de mai multe ori, de către un diacon. Chiar și după meci a venit la mine în clasă și m-a înjurat. Iar asta era atitudinea multora. Ierarhia era aici și mai prezentă. Chiar mi-a fost teamă să merg la prefect, deoarece am fost amenințat de diacon cu „viață grea” în seminar. Sper ca harul preoției să-l fi liniștit un pic. Aici vedem până unde ajunge frica asta servilă, izvorâtă din ierarhia prost înțeleasă. Iar acesta nu este un fenomen izolat. Să nu fi surprins dacă ne înjură cineva pentru acest interviu :) .

Mihai: Să înțeleg că ai plecat mai ales din cauza duplicității, a moralei duble, asa cum o numești tu?

Marius: Se știa că majoritatea preoților fumează, însă nu se tolera dacă studentul fuma. Nu vreau să o fac acum pe sfântul, însă după toată istoria de la Bacău mi-am dorit să mă curăț de morala asta și să devin un preot bun, fără compromisuri deșarte. Mi-am dat mai ales seama că nu pot deveni misionar în dieceza de Iași. Dacă nu mergi după sistem, nu ai șansa să reziști. Îmi amintesc că și la Iași eram responsabil cu calculatorul. Într-o bună zi vine la mine responsabilul general, student în anul V, și-mi spune că trebuie să fiu mai atent cu ce se face la calculatorul grupei noastre, deoarece a primit un avertizment din partea preoților că se intră pe pagini porno. Probabil că avea puține cunoștinte de informatică: eu setasem dinainte să se salveze toate paginile pe care se intra. Nici urmă de porno. Știu că atunci am avut curajul să-i spun să nu ne bănuiască aiurea, deoarece eu sunt foarte sigur că se intrase din altă parte. Bineînțeles că nu i-a plăcut răspunsul meu. Calculatoarele nu aveau parole. I-am spus că nu poate învinovăți pe cineva fără probe și că de multe ori stau la calculatoare și studenți din clasele mai mari. A doua zi aveam parola la calculator.

Eu mă îndoiesc că doar studenții acceseau pagini porno. Poate că mergeau noaptea la calculator. În aceste luni petrecute în seminarul mare am ajuns la concluzia că nu are rost sa mai pierd timpul acolo. Nu doream să ajung un product de serie a seminarului. Știam că drumul spre preoție este greu și luasem decizia de a-l duce până la capat, în ciuda anului vocațional, însă nu într-un asemenea mediu. Ipocrizia, fofilarea cronică și morala dublă mi-au deschis ochii.

Mihai: După Crăciun ai mers la Misionarii Verbiti. Însă despre viața de mănăstire te voi intreba data viitoare.

Marius: Exact. Din Ianuarie am mers la Verbiti, la Roman.

Mihai: Misionarii Verbiți… cum a fost acomodarea cu noul mod de viață?

Marius: Cu adevărat am dat acolo de un nou mod de a trăi viața consacrată. Am avut probleme serioase de a mă acomoda noului mediu. Părintele formator a avut multă, multă răbdare cu mine. Am fost imediat confruntat cu ceea ce avea să fie libertatea responsabilă. Pot spune că am trăit un șoc cultural-religios.

Mihai: Sună interesant. În ce sens „șoc”?

Marius: La Verbiți nu mai ești tratat ca un copil, ci ca o persoană matură, persoană care a intrat în această congregație să descopere planul pe care Dumnezeu îl are cu tine. Nu există acea premisă de la Bacău și Iași, premisă după care toți cei care trec pragul seminarului au automat și vocație. Formatorul se află acolo să te „moșească” pe această cale și nu să te spioneze și să te pedepsească atunci când te prinde fofilându-te.

Mihai: Spuneai mai sus că ai avut probleme cu acomodarea…

Marius: Da. În momentul în care am intrat la Verbiți, eram încă marcat de mentalitatea din cele două seminarii. Formatorul era în ochii mei doar acel polițist care veghează la ordinea din seminar. Partea interesantă a fost că nu a existat un astfel de formator. Privind înapoi, chiar îmi vine să răd cât de tolomac am fost la început în relația mea cu el.

Mihai: Adică încă mai credeai că trebuie să te ascunzi?

Marius: Ceva de genul. Formatorul, de origine portugheză, a reușit să mă curățe de mentalitatea de fofilare și să-mi arate ce înseamnă asumarea responsabilității. Aici am învățat să iau viața în propriile mâini.

Mihai: Bănuiesc că a fost un proces foarte dificil…

Marius: Așa a și fost. În tot acest timp (patru ani) am învățat că vocația nu stă într-o țigară, în consumul unui pahar de bere sau în purtarea excesivă a unui costum. Am învățat aici ce înseamnă să ți se respecte intimitatea și ce înseamnă încrederea. Aici mi-a fost acordată posibilitatea să-mi dezvolt personalitatea și să nu devin un produs de serie.

Mihai: Aveați un program mai lejer?

Marius: Nu pot spune că era mai lejer. De menționat ar fi faptul că aveam posibilitatea să ne organizăm singuri programul de studiu. A fost primul pas spre independență. Aici nu aveai reguli stupide de purtare a costumului în timpul studiului. Tot aici am învățat ce înseamnă decența în îmbrăcăminte, comportament și vorbire. Cred că cel mai important a fost debarasarea de fofilare.

Mihai: Adică voi chiar erați 100% transparenți față de formator?

Marius: Din păcate nu întotdeauna. Mi-a luat însă mult timp să ajung să realizez cât de importantă este deschiderea față de formator. Aceasta m-a ajutat să mă cunosc mai bine să să mă dezvolt armonios. Din păcate, exact ca și în orice grup mai mare, apare bârfa și se formează grupulețe.

Mihai: În ce sens ai fost educat spre mai multă „libertate responsabilă”?

Marius: La Verbiți, și în mare parte în mai toate congregațiile, nu se merge pe ideea de educare prin „interzicere”, ci prin formarea la responsabilitate. Ca să nu mă repet aiurea: fumatul nu era interzis, însă erai informat cu privire la pericolul ce se ascunde sub acest viciu. A bea o bere sau un pahar de vin nu mai era un tabu și aveam toată libertatea să ieșim la o plimbare și să stăm la o terasă la un pahar de vorbă. Nu eram controlați dacă aveam radio sau celulare la noi: ba chiar era permis să deții un telefon mobil, iar asta după ce mai înainte ai clarificat cu formatorul pentru ce ai nevoie de așa ceva. Nu se punea problema “nu ai voie”, ci se punea întrebarea „la ce-mi folosește”. Faptul că nu se mai controla corespondența a fost un prim pas în a încheia prietenii frumoase cu alte persoane. În mănăstire ți se punea la dispoziție toate mijloacele de a te forma mai întâi ca om și apoi ca viitor călugăr.

Mihai: Și asta nu se regăsește la Iași sau la Bacău?

Marius: Formarea umană cam lasă de dorit. Oricum, poate e mai bine să judece alții, citind și ascultând nu doar mărturia mea. Nu ți se pare absurd să controlezi pe cineva la vârsta de 23 de ani? Să-l ții sub supraveghere, observând dacă-și folosește timpul de studiu cum trebuie? Sau să-i spui ce e are voie și ce nu are voie? La Iași era interzis fumatul și mersul la o bere. De ce?… Oare un om matur nu știe că nu e bine să fumezi? Oare chiar dăunează consumul unei beri dezvoltarea vocațională? Sau interzicerea conctactelor cu fetele: împiedică asta la Iași relațiile ascunse cu fetele? Absolut deloc.

Mihai: Și cum era la voi?

Marius: Erai liber să vezi ce-ți folosește și să conștientizezi, împreună cu formatorul și spiritualul, ce înseamnă viața consacrată. Restul e doar muzică de fundal. Nu era intezis fumatul. Crezi că s-au apucat toți de fumat? Nu. Sau am devenit alcoolici pentru că aveam bere în frigider și ne puteam servi când stăteam la televizor sau la un grătar afară? Sau am devenit un fel de Don Juan pentru că aveam „voie” să vorbim cu fetele?

Mihai: Adică voi nu aveați probleme cu fetele?

Marius: Păi aici e baiul! Cum adică probleme cu fetele? Sunt fetele o boală? Prin posibilitatea de a lucra la cateheze împreună cu persoane de sex opus, te ajută să dezvolți un comportament echilibrat și sănătos. Chiar l-am întrebat pe formator cum de are atâta încredere că nu o luam pe alte căi în această privință. Mi-a spus că are încredere în capacitatea noastră de a respecta o fată și de a ne comporta ca niște oameni maturi. Important e să înveți să-ți controlezi sentimentele și trăirile interioare și să nu le refulezi. Nu e nimic anormal a te îndrăgosti. Ce se întâmplă cu seminariștii diecezani? Sunt „încurajați” să-și refuleze sentimentele și nu mai reușesc să găsească un echilibru. Ce se întâmplă când ajung preoți? Deodată sunt confruntați cu libertatea și nu știu ce să facă cu ea. Cunosc mulți care s-au îndrăgostit și nu mai știau pe unde să o mai ia. Unii cred că a te îndrăgosti e un pericol pentru vocație.

Mihai: Îmi sună cam idealistă formarea primită la Verbiți. Chiar așa de perfectă a fost formarea ta la verbiți?

Marius: Formarea candidaților la viața consacrată îți pare idealistă în momentul în care te-ai format în seminarul mic și/sau cel mare. Bineînțeles că formarea la Verbiți nu e perfectă, însă punctul de plecare în formarea ta este unul sănătos. Chiar și aici se predica uneori apă și se bea apoi vin.

Mihai: În ce consta activitatea pastorală în Roman?

Marius: O parte dintre noi se acupau, împreună cu franciscanii, de cateheza copiilor și tinerilor la Traian. Eu am ales să rămân în Roman. Făceam, indirect, parte din Acțiunea Catolică și, împreună cu vicarul și câțiva tineri, ne ocupam de cateheza copiilor. Pe lângă aceasta mergeam și ajutam copiii la făcutul temelor. Prin colaborarea cu tinerii și cu vicarul am învățat foarte multe. A fost o posibilitate perfectă să dezvolt relații sănătoase cu alte persoană din afara mănăstirii.

Mihai: Însă există și la Iași activitate pastorală…

Marius: Da, există. Și tu ai absolvit acel an pastoral. Întrebarea e însă, câtă susținere ați primit voi de la parohi? Ce fel de activitate pastorală se făcea? A conduce rozariul și a citi lecturile la liturghie nu mi se pare activitate pastorală. Mulți dintre voi erau trimiși undeva la întâmplare și trebuia să se descurce singuri. Am auzit și de seminariști trimiși la nu știu ce ferme agricole. Țin minte că primul an a fost o catastrofă și că foarte mulți au renunțat atunci. Astăzi se pare că e mai bine. Oricum, e un pas în plus.

Mihai: Am auzit că în mănăstire sunt puțini cei care ajung preoți călugări.

Marius: Depinde acum dacă aici judecăm prin prisma calității sau prin cea a cantității. Să mă gândesc… Cred că jumătate din cei pe care i-am întâlnit acolo au mers mai departe. Există aici și o altă abordare a relației tale cu Dumnezeu. În seminariile diecezane nu se punea accentul pe rugăciunea personală. Se ricita la disperare rugăciuni standard. În mănăstire am învățat să mă rog cu cuvintele mele.

Mihai: Cum ți s-a părut pregătirea teologică a celor de la franciscani? Parcă ați mers acolo la facultate, nu?

Marius: Da, mergeam la franciscani. Nu pot spune că ar fi o mare deosebire față de pregătirea de la Iași. Adesea aveam profesori comuni. Avem profesori foarte bine pregătiți și profesori mai puțin bine pregătiți. La fel era și la Iași.

Mihai: Care crezi că a fost realizarea ta cea mai mare din timpul studiului?

Marius: Am fost puțin mândru că am reușit la Pr. Ferenț să primesc o notă bună (9) și să fiu lăudat pentru talentul meu de a mă folosi de logică în dogmatică.

Mihai: Însă logica aceasta avea să te facă să-ți schimbi orientarea mai târziu.

Marius: Așa este. Am început să trec prin filtrul rațiunii ceea ce ne învață Biblia. E interesant că pe timpul studiului înveți că Biblia e plină de contradicții (peste 200) și nu este o carte perfectă. Mi se pare mai mult decât ciudat să predici mai apoi, după studiu,  perfecțiunea Bibliei și să înveți pe alții cu totul altceva la cateheze sau la predică. La un moment dat începi să vezi că multe aspecte ale Bisericii Catolice nu sunt conforme cu învățăturile Bibliei. Într-o bună zi am ajuns la concluzia că celibatul stă pe un fundament biblic foarte subțire. Eu unul nu am mai găsit un sens biblic celibatului.

Mihai: Să înțeleg că era o fată la mijloc?

Marius: Nu era nicio fată la mijloc. Doar ideea întemeierii unei familii. Mai apoi am luat, împreună cu spiritualul, decizia că Dumnezeu are alte planuri cu mine. Dacă eram la Iași mi s-ar fi spus că îmi întorc spatele vocației.

Mihai: Deci ai ajuns la concluzia că viața consacrată nu este pentru tine. Cum au reacționat ceilalți?

Marius: Formatorul a fost puțin dezamăgit că nu am discutat cu el mai mult despre decizia mea. Poate că aici ar fi trebuit să fiu mai deschis. Se pare însă că pe atunci încă mai aveam ceva reminescențe de la Bacău și Iași. Unii au fost surprinși, alții au reacționat prin distanțarea față de mine iar foarte puțini au rămas alături de mine.

Mihai: Seminarul poate fi comparat cu un grup religios. Cineva spunea într-un comentariu că „Barometrul sanatatii unui grup religios este libertatea interioară a membrilor sau, altfel spus, absenta fricii servile si sinceritatea in toate”. Cum vezi tu seminarul folosindu-te de acest barometru?

Marius: Nu e chiar așa ușor de răspuns. Acum nu știu exact dacă în seminar se poate vorbi de o anumită libertate interioară. Leitmotivul vieții de seminar era „vocația”. Scopul seminarului era să-ți arate dacă ai sau nu vocație, deși până și acest scop era pervertit de pregătirea insuficientă a formatorilor (prefect, spiritual, director etc.). La cei mai mulți dintre ei se pot stabilii  grave lacune pedagogice. Sunt curios dacă vreun prefect a citit în viața lui o carte de sociologie sau psihologie. Să nu mai vorbim despre cunoștințe despre dezvoltarea umană a adolescenților.

Mihai: Am văzut mai sus ideea unei frici servile și sinceritatea în toate. Privind în urmă, cum poți sistematiza aceste două puncte centrale ale formării sănătoase din punct de vedere uman și spiritual al viitorilor preoți?

Marius: Încă din clasa a IX-a începi să dezvolți o anumită teamă față de formatori și magiștrii. Ierarhia pe care se bazează seminarul e unul dintre factorii care influențează procesul acesta. Mi s-a povestit că în generațiile trecute se accentua și mai mult această frică servilă. Un elev de clasa a IX-a nici nu avea voie să intre într-o clasă sau cameră aparținând elevilor aflați în clasele mai mari. Respectul era amestecat cu un sentiment de frică. Formatorul nu era (este) văzut ca și un îndrumător, ci mai mult ca un polițist care veghează peste popor. Aici intervine lipsa sincerității și împământenirea fofilării. Lipsa sincerității mergea mână în mână cu frica servilă. Cel mai grav pentru mine era produsul acestor două constante și anume pupicurismul (lingușeala). Trebuia să te „dai bine” cu magistrul, pentru a avea cărți bune la prefect. Magistrul era cheia de boltă în această relație. Aceasta ia mai tarziu alte forme: trebuie să ai relații bune cu persoanele cheie în dieceză, pentru a ajunge într-o parohie mai bună. Chiar și pentru cei trimiși la studiu nu conta neapărat capacitatea intelectuală, ci mai ales cum puncta acea persoană la disciplină.

Mihai: Spuneai mai sus ceva despre vocație. Cum se definea vocația în seminar?

Marius: De câte ori cineva renunța la seminar și se transfera în altă parte sau era dat afară, se arunca mereu citatul din Matei 22,14: „Mulți chemați, puțini aleși.” Se postula existența vocației tale prin simpla prezență a persoanei în seminar: de vreme ce ai intrat la seminar, trebuie să existe un „motor” care te-a adus aici, iar acest motor este Dumnezeu. După unul dintre formatori, tu ai fost chemat la viața de preoției, însă depinde doar de tine dacă reșești să te sacrifici pentru această chemare sau nu. Dacă nu faci față sistemului, atunci tu ești cel care a ratat șansa și nu altcineva.

Mihai: Adică Dumnezeu te-a chemat și tu trebuie să te conformi regulilor pentru a ajunge în slujba Sa ca și preot?

Marius: Ceva de genul. Țin minte că am vorbit cu un seminarist care a intrat la seminar doar pentru a urma dorința părinților. Ajungând în clasa a XII-a, a început să discute serios cu spiritualul și cu prefectul despre o eventuală renunțare la drumul spre preoției. Până în ultima clipă au încercat să-l convingă că are vocație. Era un băiat foarte inteligent și a reușit să se opună presiunii. Nu este singurul caz de genul acesta. Există ceva pervers în formarea aceasta: mulți se consolează cu ideea că o să treacă el seminarul. E ca un pact cu dracul până treci puntea și apoi, prin harul preoției, te lepezi de el.

Mihai: Am văzut înainte care sunt condițiile pe care trebuia să le urmezi pentru a ajunge mai departe la Seminarul Teologic din Iași. Cum de nu s-au comentat niciodată aceste condiții și cum de nu au existat elevi care să se opună acestor metode de formare?

Marius: Asta mă întrebam și eu când am ajuns la mănăstire. Nu trebuie să uităm că în seminar asculutarea trebuie să fie una oarbă, fără a pune sub semnul întrebării ceea ce ți se spune să faci. Odată ajuns în seminar, ți se băga în cap că ai vocație și că trebuie să fi puternic pe această cale. Singura șansă de a-L urma pe Cristos era să învingi ispitele: fumatul, băutura, discoteca, fetele, blugii, freza etc.. În momentul în care, odată sosit în seminar, la vârsta de 15 ani, iei de bun tot ceea ce ți se servește, începi să te acomodezi în această lume crezând că așa este normal și singura modalitate de împlinire. “Anormalul” devine normal. Se deschid apoi două lumi în fața ta: cea din seminar (lumea bună) și cea din afara seminarului (lumea rea, presărată cu ispite la orice pas).

Mihai: Presupun că existau și crize ale vocației.

Marius: Desigur. Astfel de crize erau încununate și de crizele de personalitate sau poate că o criză vocațională nu era altceva decât o criză de personalitate. La vârsta adolescenței începe cristalizarea personalității. În seminar nu aveai cum să te dezvolți ca individ. Poate ai observat că mai toți seminariștii au în comun un anumit tip de comportament și de relaționare cu lumea. Unele seminarii se aseamănă cu o fabrică de conserve: produsele finale sunt aproape identice. Cunosc cazuri de seminariști care, datorită lipsei de pregătire psiho-socială și psiho-spirituală a formatorilor și spiritaulilor, au clacat și au avut sau încă mai au nevoie de asistență psihologică specializată. Odată stabilit că nu mai ai ce căuta în seminar, se rupea orice legătură cu persoana respectivă. Dragostea creștinească se oprea acolo. Nu-l mai interesa pe nimeni dacă ai reușit să te transferi la alt liceu sau nu sau dacă familia din care proveneai era distrusă. Totul începe însă foarte devreme: încă din seminarul mic erai pregătit și introdus în „arta de a te îndepărta” de familie. Familia ta devenea Biserica. Problema era că mulți seminariști aveau o legătură strânsă cu familia lor și o astfel de rupere lasă bineînțeles urme de neșters.

Mihai: Ce anume te face să crezi că seminariștii nu se dezvoltau individual?

Marius: Programul din ambele seminarii nu-ți oferea posibilitatea să te dezvolți individual. Nu exista, exceptând educația intelectuală, posibilitatea să te dezvolți individual. Se poate vorbi de o „de-formare” în procesul de obținere a unui seminarist standard: prin îmbrăcăminte, rugăciune, îndoctrinare etc. Toți primeau același mesaj de „formare” și erau educați să vadă lumea prin ochii preoților responsabili de (de) formarea lor. Până și aspectul fizic al persoanei trebuia să treacă prin calapodul regulilor: freza pe mijloc era interzisă, părul lung de asemenea (apropo, avea Isus părul lung sau scurt? În iconițe vedem altceva, nu?), îmbrăcămintea, etc. Putem vorbi de o asemănăre cu unele secte.

Mihai: Eu cred că exagerezi puțin prin a asemăna seminarul diecezan cu o sectă…

Marius: Dacă e să analizăm seminarul după o definiției a sectei… nu, chiar deloc. Hai să vedem ce caracterizează o secta: „Orice grup care are o structura de conducere autoritara de tip piramidal, care primeste toate invataturile si orientarile de la persoana din varf. Acest tip de grup pretinde a fi singura cale catre Dumnezeu, nirvana, paradis, realitatea ultima, potentialul deplin – cu alte cuvinte, spre fericire – si va folosi tehnici de control al minţii sau de re-formare a gandirii (spalare de creier) pentru a obtine controlul asupra vietii membrilor sai si, de asemenea, pentru a-i tine in ograda proprie. Parasirea sectei este privita ca o crima. Alte criterii de identificare:

1. Elitismul: superioritate (cei alesi, rasa superioara, etc), posedarea adevarului absolut, ceilalti gresesc.

2. Abuzul libertatii (abuz teologic, spiritual, social, psihologic)

Tipuri de abuzuri impotriva libertatii:

  • Abuzul individualitatii – adoptarea unei mentalitati de grup
  • Abuzul intimitatii – relatiile cu cei apropiati sunt rupte sau compromise in mod serios
  • Abuz financiar
Mentalitatea “noi contra lor” – cei din afara apartin unei lumi inferioare, daca nu chiar ostile
  • Abuzul timpului si al energiei
  • Abuzul vointei persoanei – se cere supunere absoluta fata de doctrina si autoritatea aferenta grupului

Consecinte:
Schimbare de personalitate,
pierderea identitatii,
paranoia,
dezorientare sociala,
complexe severe de culpabilitate”.

Mihai: Foarte interesant. La asta chiar nu m-am gândit. Poți dezvolta ideea?

Marius: Am să încerc. Seminarul de la Bacău și de la Iași se prezinta ca un grup cu strucură ierarhică, cu reguli precise și organizare proprie. Ca și diecezan primești un anumit impuls în a crede că tu ești superior celor de la franciscani sau alte seminarii și congregații. Individualitatea este înlocuită de către mentalitatea de grup. Cum spuneam mai sus, relația ta cu familia trebuie să fie cât mai redusă, deoarece tu ai apucat pe drumul tău și nu te poți întoarce. Familia reprezintă un mic impediment în formarea ta. Ba chiar ni se spunea adesea că cel care își întoarce capul înapoi, nu e vrednic de chemarea primită. Lumea din afară era plină de pericole pentru membrii seminarului și voința persoanei era bună atâta vreme cât o foloseai pentru a te supune regulilor. Cunosc seminariști care și-au pierdut identitatea și au căzut într-o dezorientare socială de nedescris. Au intrat și ieșit de multe ori din seminar (sau au schimbat foarte des seminarul) și nu au reușit să-și dezvolte o viață „normală”. Cei mai mulți dintre ei se simt vinovați că nu au făcut tot ceea ce trebuia ca să ajungă preoți.

Mihai: Pentru starea aceasta sectară a seminariilor sunt vinovați formatorii, episcopul sau cine?

Marius: Poate că nu ar fi rău să ne uităm în curtea noastră. Sunt de părere că și seminariștii sunt vinovați în egală măsură, deoarece acceptă cu prea mare ușurință felul în care se lasă formați (sau deformați), încercând să se împace cu gândul că trece el și timpul seminarului și că vine timpul când o să se schimbe vremurile, vremuri în care o să-și conducă singuri viață. Unii însă sunt atât de naivi, încât uită ca mai tarziu, ca și vicar, totul o ia de la capăt. Cel mai interesant sunt acei seminariști care, pe timpul formării, erau duplicitari (adică nu respectau regulile: fumau, mergeau în baruri, aveau relații ascunse cu fetele etc.). Unii ajung în poziția de formator și devin foarte meticuloși în a descoperii pe cei care se fofilează (e totuși absurd ca tu, ca și formator să fumezi și să “vânezi” seminariști). E un mecanism interesant de a refula propriile experiențe. În același timp e tipic moralei duble din seminarii, morală dublă care se trăiește și în viața de preoție (cunosc preoți care nu fumează de față cu credincioșii pentru a nu scandaliza). Interesant că se discută pe tema aceasta, însă rămâne totul doar la nivelul acesta și nu se caută soluții. Morala dublă intră într-un proces de cronicizare.

Mihai: Să înțeleg că această formare continuă și în preoție?

Marius: Da. Vorba unui prefect de la noi: omul prost și craca strâmbă nu o mai îndreaptă nimeni. Cred că se referea indirect și la el. Ca preot ai însă anumite responsabilități față de comunitate. Acum însă nu trebuie să te mai ascunzi de un prefect, ci de comunitate.

Mihai: Ajungem acum la finalul interviului nostru. Ce dorești să transmiți celor din seminarii sau/și celor care se ocupă de formarea candidaților?

Marius: Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi sau ceva de genul acesta. Eu cred că am făcut un prim pas în clarificarea modului în care se forma (formează) în seminariile din Moldova. Problema e că sunt foarte puțini cei care au curajul să se manifeste în public; presiunea este prea mare. Elevii și studenții ar trebui să-și pună întrebări serioase cu privire la formarea lor. Sunt sigur că mulți dintre ei sunt capabili să treacă prin filtrul rațiunii ceea ce trăiesc. Atât le pot spune: citiți, citiți și iarăși citiți! Însă nu doar Biblia și Catehismul! Formatorii au nu doar o datorie morală de a-i călăuzi pe drumul vieții, ci mai ales una socială. Nu ar fi rău să-și facă singuri un examen de conștiință în care să analizeze poziția în care au ajuns. Poate nu ar fi rău să se întrebe dacă doresc să îndeplinească rolul unui milițian sau rolul unui frate mai mare care te sprijină în formarea ta ca om și mai apoi ca și creștin.

Mihai: Care crezi că va fi rezonanța acestui interviu?

Marius: Nu-ți fă speranțe deșarte! Sunt convins că vor exista mulți preoți care vor vedea în acest interviu un atac la adresa lor și a Bisericii. Împortant nu este o anumită rezonanță, ci mai ales dacă aceste persoane încep să-și pună singur anumite întrebări. Poate că aici găsim rădăcina problemei: din cauza mentalității de grup, mulți nu mai sunt capabili de a gândi singuri. Oricum, e mult mai comod să te lași dus de val, decât să “pierzi” timpul  punându-ți întrebări și căutând răspunsuri. Eu sper ca vor mai fi și alții care te vor ajuta să faci puțină lumină în acest punct.

Mihai: Mulțumesc pentru timpul acordat și mult succes mai departe în activitatea ta.

Marius: Și eu îți mulțumesc pentru invitație și numai bine.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: