CLEJA – IERI, AZI ŞI MÂINE

Duminică, 14 Octombrie 2012

Ceangăii din Moldova – copiii vitregi fideli ai Vaticanului

Filed under: Uncategorized — zulu @ 4:21 pm

Csángó Bogdán Tibor Cititorul de rând – dacă aude ceva despre ceangăii din Moldova în cel mai bun caz îşi aduce aminte poate de muzica lor populară, datorită mişcării de dans popular din ultimele decenii numită “Táncház”, se gândeşte poate la ceva vag că li se întâmplă o mare nedreptate şi că sunt foarte săraci.

Deşi – având o istorie zbuciumată – au devenit păstrătorii structurilor celor mai arhaice ale istoriei culturii maghiare, deoarece diferitele lor grupuri trăiesc izolate de Munţii Carpaţi într-un mediu străin din punct de vedere lingvistic, religios şi etnic de 200-500 de ani (sau de mai mult timp). Graiul lor a conservat cuvinte şi structuri vechi de mai multe secole, cântecele lor populare, baladele lor, credinţa lor, obiceiurile, arhitectura lor populară prezintă acea fază care a fost caracteristic pentru întreaga maghiarime acum 2-3 sau 5-6 secole.

Să încercăm să privim mai de aproape cine sunt ceangăii, unde trăiesc, de când, în ce fel de condiţii.

Denumirea lor de etnie: „csángó-ceangău”, după constatarea lingvisticii derivă din cuvintele de dialect secuiesc: „csángál”, „elcsángál” (a hoinări, a se rupe de ceilalţi), caracterizând foarte potrivit un grup etnic rupt din sânul marii majorităţi a maghiarimii şi ajuns foarte departe de ea.

Pe teritoriul României de azi trăiesc mai multe grupuri de ceangăi. În Transilvania, lângă Braşov sunt ceangăii din Ţara Bârsei numiţi ceangăii din Şapte Sate, pe teritoiul de est al judeţului Ciuc de odinioară trăiesc ceangăii ghimeşeni din Valea Trotuşului, sunt şi ceangăii din Deva („repatriaţi” din Bucovina în Deva în anii 1880), în cele din urmă putem vorbi despre grupul etnic de ceangăi cel mai arhaic şi cel mai numeros, despre grupul ceangăilor moldoveni, din punct de vedere etnografic ramificându-se şi ei în trei grupe.

Contrazicând datele statistice din anii 1901 şi 1930, statistica românească de azi nu ştie de maghiari moldoveni. Numărul lor poate fi doar estimat. Potrivit estimărilor din partea bisericii, în Moldova trăiesc circa 250 000 de catolici români. Datorită faptului că românii – aproape în totalitatea lor – sunt de religie ortodoxă, catolicii pot fi socotiţi unguri sau de origine ungurească. Există păreri precum că a aparţine de un grup etnic nu depinde de aceiaşi limbă ci, în primul rând de religia comună (sau de numeroase alte tradiţii).

În zilele noastre cel mult 80–100 000 de ceangăi mai vorbesc limba lor maternă străveche, ceilalţi cunosc doar limba română. Ei mai păstrează doar o amintire vagă că strămoşii lor erau unguri, sau nici atâta, dar nu se consideră de etnie românească pentru că nu sunt ortodocşi.

Cum au ajuns maghiarii în Moldova?

Trebuie să ne referim la timpurile descălecatului, doarece teritoriul moldovean dintre Siret şi Prut este parte integrantă a ţării istorice numit „Etelköz” şi locuit de unguri, înainte ca, împinşi de atacurile tot mai ameninţătoare ale perenegilor, să fi venit pe diferite drumuri, în Bazinul carapto-dunărean, realizând descălecatul din 896.

Potrivit unor supoziţii, nu toată populaţia maghiară şi-a părăsit vechiul ţinut, cei rămaşi sunt înaintaşii unei părţi ai ceangăimii, aşa numiţi „ceangăi din nord”, păstrători ai specificului cel mai arhaic al maghiarimii.

Între timp printre anii 1000–1100 ungurii păgâni de odinioară s-au creştinat. Ungaria creştină în 1068 a devenit vecină la est cu Cumania păgână. Regii unguri purtau numeroase războaie cu cumanii păgâni năvălitori însă – la îndemnul papei – având interesul primordial de întotdeauna al creştinării popoarelor păgâne – erau trimişi şi misionari catolici în Cumania.

Aceşti primii misionari şi populaţia şi militarii veniţi împreună cu ei alcătuiesc cele dintâi grupe ale maghiarilor ajunşi în Moldova.

Nu datorită activităţii misionarilor ci, mai ales, faţă de pericolul crescând al invaziei mongolilor au căutat cumanii protecţia regelui Ungariei creştine: în 1227 regel cumanilor Bars s-a creştinat şi a ordonat ţara şi poporul său sub protectoratul regelui ungar. Astfel Cumania, cum este precizat într-una dintre diplomele papale, a devenit „terra sua” parte integrantă a Ungariei. Din Transilvania a pornit procesul de emigrare a elementelor maghiare, secuieşti şi săseşti dincolo de Carpaţi. În văile râurilor s-au înfiinţat sate ungureşti şi târguri ungaro-săseşti, fapt confirmat în hrisoavele rămase şi în toponimie. Papa Grigoriu al IX-lea a mulţumit printr-o scrisoare rezultatele obţinute de către regele Ungariei Bela al IV-lea în propagarea creştinismului. Pentru cumanii creştinaţi a fost înfiinţat un nou episcopat cu reşedinţa în Moldova, aparţinând sub suveranitatea episcopatului din Esztergom.

Invazia mongolilor din 1241 a şters de pe faţa pământului episcopatul cuman împreună cu formaţia statală cumană. Cumanii rămaşi în viaţă s-au mutat pe Câmpia Maghiară.

Pe teritoriul rămas cu o populaţie rară a început să se înfiltreze populaţia păstorească numită vlah, sau mai târziu: român. Regele Ungariei Nagy Lajos a înfiinţat aici Cara-Bogdania, Principatul Moldovei de mai târziu.

Populaţiei maghiare catolice rămase în viaţă se adaugă grupurile catolicilor maghiari sosite de dincolo de Carpaţi. Încă nu se ştia dacă în Moldova va învinge creştinismul de tip oriental (ortodox) sau cel din vest (catolic). Unii dintre domnii Moldovei au simpatizat cu religia catolică, unii aveau chiar soţii unguroaice, acest lucru i-a protejat pe catolicii maghiari, saşi şi polonezi. Perioada respectivă este caracterizată de o toleranţă religioasă.

Târgurile se dezvoltă, sunt înfiinţate noi episcopate catolice, iar în cele mai multe sate îşi duce traiul o populaţie maghiară înstărită.

Între timp creşte numărul populaţiei maghiare din Moldova cu sosirea noilor grupuri de dincolo de Carpaţi veniţi aici ca refugiaţi sau însărcinaţi cu paza hotarelor.

După pierderea bătăliei de la Mohács (1526) şi destrămarea în trei părţi a Regatului Ungar influenţa maghiară în Moldova încetul cu încetul slăbeşte. Catolicii maghiari rămân fără ocrotire politică şi religioasă. După mai puţin de o sută de ani misionarii sosiţi aici în scrisorile lor adresate Vaticanului se plâng despre ruinarea unei vieţi catolice odinioară înfloritoare.

Îngrijirea sufletească a credincioşilor catolici nu mai depindea de episcopatul de la Esztergom şi a călugărilor franciscani de la Şumuleu-Ciuc, ci era încredinţată de către Roma preoţilor italieni şi polonezi care, necunoscând limba poporului, n-au ştiut să comunice cu el.

În profida acestui fapt în perioada secolelor XVI–XVIII din Transilvani pustiită de războaie interne şi de foamete au sosit în Moldova noi grupuri de emigranţi, mai cu seamă secui care au văzut o continuă ştirbire a privilegiilor lor strămoşeşti. Ultima emigrare în masă a secuilor a avut loc în 1764, când, de pe urma vărsării de sânge de la Siculeni mii de secui şi-au părăsit locurile natale. Au fost înfiinţate în Moldova un şir de sate noi ai căror locuitori şi azi îşi mai cunosc obârşia.

După acest eveniment numărul emigranţilor noi s-a micşorat considerabil. Cei de aici cu greu îşi duceau traiul lor de toate zilele, în zadar s-au plâns pentru recunoaşterea limbii lor materne, pentru preoţi de aceiaşi limbă cu ei. Între timp Moldova a devenit un principat suveran. După 1862 cu unirea sa cu Muntenia a fost înfiinţată România, căreia, în perioada de după primul război mondial i-a fost anexată Transilvania, Dobrogea, Banatul. Naţionalismul şi intoleranţa devine tot mai apăsătoare. Se încearcă o asimilare totală. Limba ceangăilor este poreclită ca „limba diavolului”, preoţii lor începând cu ultimele decenii ale sec. al XIX-lea sunt pregătiţi la seminariul din Iaşi într-un spirit de naţionalism-extremist, ca nişte „ienicari” ai zilelor nostre resping poporul de unde se trag, limba lor maternă.

Cercetând documentele rămase despre ceangăi reiese din ele ca un leit-motiv în decursul secolelor cererea cu umilinţă: „să ne trimiteţi preoţi care cunosc limba nostră, conducători duhovniceşti care înţeleg frământările noastre cele mai intime.”

În anii 1970 catolicii de la Lespezi solicită „doar un lucru mărunt”, care poate fi acordat foarte uşor, fără a necesita cheltuieli de bani, din iubire creştină frătească, de oameni: limba maternă maghiară în biserică.

Însă „limba maghiară a pierit din biserici şi putem afirma că în Moldova nu există limba maghiară”.

Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei sale din 1999 în România a ajuns doar până în Bucureşti, nici credincioşilor săi catolici din Ciuc nu le-a dat importanţă pentru a-i vizita. Telespectatorul atent – urmărind emisiunea despre vizita papală, la marginea masei ortodoxe putea să observe grupuri de ceangăi şi de secui din Ciuc îmbrăcaţi în port naţional care îl ascultau pe papa „lor” retraşi, modest şi în tăcere.

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: