CLEJA – IERI, AZI ŞI MÂINE

marți, 24 Mai 2011

Petrás Incze János: preot care a slujit 45 de ani la Cleja si este inmormantat in cimitirul Cleja.

Filed under: Uncategorized — zulu @ 12:51 pm

Klézse / Cleja   Incze János Petrás a fost preot catolic, folclorist şi lingvist ceangău din Moldova. El este unul dintre primii culegători conştienţi ai folclorului maghiar, care s-a străduit să prezinte în mod sistematic cunoştinţele folcloristice ale unui sat (Cleja). Primele lui culegeri de cântece populare şi balade au apărut în 1842 în revista Tudománytár [Colecţia Ştiinţelor], deci în acest domeniu îl precede atât pe ardeleanul János Kriza, cât şi pe folcloriştii János Erdélyi, Pál Gyulai şi Arnold Ipolyi din Ungaria. Viaţa şi opera lui sunt legate de pământul natal. Este singurul intelectual ceangău din Moldova a cărui activitate arată că în epoca reformelor a existat un moment istoric în care ceangăii moldoveni, prin intelectualii lor, ar fi putut să se alăture dezvoltării culturale a întregii maghiarimi. Posibilitatea conexiunii şi a coexistenţei sincronice nu a durat însă mult timp: la sfârşitul vieţii sale a recunoscut şi el că şansa istorică de dinainte de 1848 s-a pierdut irevocabil.
Ince János Petrás este descendentul unei vechi dinastii de cantori din Moldova. S-a născut în 1813 în Faraoani ca fiu al cantorului local (în limbajul popular: diac, giac, deac, geac sau ghiac) care, în afara limbii materne, vorbea limba română şi latină, chiar şi limba italiană. Familia este originară din comitatul Baranya, însă un strămoş de-al lor a scris deja în secolul al XVII-lea un jurnal în limba maghiară despre istoria ceangăilor, manuscrisul fiind păstrat la parohia din Faraoani până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Péter Zöld, parohul din Delniţa pribegit în Moldova, a şi folosit datele jurnalului în raportul său adresat lui Ignác Batthyány în 1781).

Se presupune că a absolvit studiile medii în liceul minoriţilor din Kanta (azi făcând parte din Târgu Secuiesc), apoi a studiat teologia la Eger unde, în 1834, a intrat în ordinul minoriţilor, fiind hirotonisit în 1836. În 1838, ordinul l-a trimis în Moldova ca misionar, unde a slujit mai întâi la parohia din Pustiana, apoi, începând din 1841, la Cleja, până la moartea lui, survenită în 1886.

Entuziasmat de ideile epocii reformelor, se întoarce acasă în Moldova de la teologia din Eger ca „un patriot care doreşte din suflet progresul naţiunii sale” şi este hotărât să-i slujească pe cei de care aparţine. În cei doi ani trecuţi între hirotonisire (1836) şi numirea lui în funcţie (1838), primul lucru întreprins a fost călătoria pe pământul natal, vizitarea satelor catolice din Moldova. „Am urmărit cu mare bucurie sufletească progresul spiritual de mare interes al Neamului Maghiar de când, împreună cu liber – cugetătorii, s-a deşteptat în mine sentimentul naţional, şi cu cât mai curată şi mai mare era bucuria pricinuită de înflorirea Naţiunii proprii în patria Maghiară […], cu atât mai mare a fost tristeţea ce mi-a apucat sufletul când deseori soarta compatrioţilor mei din Moldova, chiar şi fără voia mea, mi-a trecut prin gânduri şi prin minte” – scrie în 1841. Viitorul maghiarilor din Moldova nu-l vede fără speranţă, având încrederea necondiţionată că Ungaria civilizată şi puternică nu va lăsa pieirii pe fraţii care trăiesc în afara patriei. „Ştiu bine însă” continuă el, „că această sfântă cauză interesează mai mult Neamul Maghiar plin de râvnă, decât să aibă nevoie de recomandarea mea evocatoare.”

Tânărul preot ieşit de pe băncile teologiei şi sosit acasă în Moldova se confruntă imediat cu realităţile dure ale asupririi ceangăilor. C. J. Magni, prefectul papal al misiunii din Moldova, batjocoreşte neîncetat limba maghiară, o numeşte „muget de bou, limbă cu pronunţie asemănătoare răcnetului de măgar”. Pe misionari îi obligă să folosească limba română, organizează şcoli de limbă română, pe deasupra, confiscă pe nedrept actul de proprietate, scris în limba slavă, al locuitorilor din Luizi-Călugăra, ruinând astfel întregul sat. Din aceasta cauză ajunge în conflict cu preoţii minoriţii maghiare din Moldova care, „ridicându-şi glasul, au început să apere cu bărbăţie limba lor maternă”, ba chiar au luat legătura cu Roma pentru a protesta împotriva atitudinii superiorului lor. „Vizitatorul apostolic”, de frică să nu-şi piardă oficiul în urma presiunii diplomatice maghiare, a trimis în 1837 o scrisoare linguşitoare Academiei Maghiare, în care a afirmat că majoritatea maghiarilor din Moldova şi-a uitat complet limba maternă sau o vorbesc rău de tot, de aceea a solicitat Academiei gramatici de limbă maghiară scrise în română. Ince János Petrás a luat cunoştinţă înainte de numirea sa în funcţie despre cererea „mascată” a viitorului său superior din ziarele maghiare, scriind numaidecât o dezminţire, în scrisoarea sa datată pe 10 aprilie 1838, demascând în faţa societăţii ştiinţifice maghiare induse în eroare antimaghiarismul deghizat al superiorului bisericesc (Észrevételek a moldvai magyarok ügyében [Observaţii privind cauza maghiarilor din Moldova]). După părerea lui, majoritatea catolicilor din Moldova nu şi-au uitat nicidecum limba maternă: „Dragostea pentru neam şi limbă – o spun din experienţă – clocoteşte cel mai fierbinte în această mână de popor. […] Cutez să-i solicit Domnului Director să numească măcar un sat catolic unde eu n-aş putea să vorbesc ungureşte şi sunt gata să accept această afirmaţie” – scrie. Observaţiile caracterizează bine situaţia lingvistică şi culturală a ceangăilor în secolul al XIX-lea. Din scrisoarea adresată Academiei reiese în mod clar că tânărul Petrás, întorcându-se acasă cu gândul de a sluji, a dorit să integreze ceangăii într-o naţiune maghiară civilă cultivată: „Iar eu însumi […] îndrăznesc cu toată încrederea să comunic întregii patrii Maghiare şi Academiei maghiare părerea mea: Naţiunea n-ar putea să săvârşească o faptă bună mai mare şi mai nobilă decât promovarea educaţiei sufleteşti a acestui pământ izolat […], fiind conştient de faptul că ignoranţa este cauza principală a tuturor răutăţilor trupeşti, sufleteşti, morale şi cetăţeneşti, şi că fericirea vieţii poate fi dobândită numai prin cultură. Educaţia ştiinţifică zidită pe temelii adevărate ne dă cunoştinţe despre Dumnezeu, natură şi om, precum şi despre relaţiile şi îndatoririle care îi leagă; acest lucru este o faptă bună nepreţuită îndeajuns, care scoate omul din deplorabila mlaştină a ignoranţei şi alungă de pe ochii lui aceea obscuritate care îi ascunde tot ce este frumos, bun şi adevărat, ca, spre pieirea lui, să nu vadă, să nu poată vedea ceea ce l-ar putea mântui.”

Observaţiile adresate de Ince János Petrás Academiei erau destinate fără îndoială publicării, asta dovedeşte şi post-scriptumul („vă rog cu stimă, domnule redactor, ca aceste rânduri, dacă e cu putinţă, să fie publicate cu fidelitate”). Totuşi, publicarea textului nu a avut loc, deoarece manuscrisul a fost considerat scrisoare anonimă şi astfel nici nu i s-a dat atenţie. Cu toate acestea, identitatea autorului acestei critici este certă, deoarece din literele desenului asemănător cu o pecete, aplicat la sfârşitul celor patru pagini umplute cu scris, se poate descifra uşor numele „Incze”. Trecerea sub tăcere a numelui său se explică prin faptul că tânărul preot catolic, reîntors în Moldova, dar deocamdată fără slujbă, nu-l putea critica public pe superiorul său.
Din momentul scrierii Observaţiilor, Ince János Petrás a considerat apărarea cauzei ceangăilor scopul vieţii sale. La început o circumstanţă favorabilă era faptul că în anul numirii sale la Pustiana, în 1838, a sosit un nou conducător bisericesc din Roma, în persoana lui P. R. Arduini, care nu avea nici urmă din antimaghiarismul predecesorului său şi de care a reuşit să se apropie şi ca om. Noul episcop i-a încredinţat sarcina să redacteze istoria ceangăilor din Moldova în limba latină.

În iulie 1841, Ince János Petrás l-a însoţit pe episcopul său la Băile Borsec din Ardeal, unde acesta se trata cu ape minerale. Aici, pe 19 iulie, printr-o întâmplare norocoasă, a avut ocazia să-l întâlnească pe Gábor Döbrentei. Secretarul Academiei sosise chiar în ziua aceea în staţiunea balneară din comitatul Ciuc, remarcând la „cişmea” figura şi personalitatea atractivă a tânărului preot moldovean: „Pe preotul maghiar din Moldova l-am văzut ca pe un om tânăr, de statură înaltă şi subţire, cu barbă rară de culoare brunetă gălbuie şi cu o privire serioasă, dar când vorbea, avea o înfăţişare amabilă. Acesta era Incze Petrás. A doua zi dimineaţa am băut împreună apa minerală şi, urmându-mi simpatia, am făcut cunoştinţă cu el, iar prin intermediul lui, a treia zi, şi cu onorabilul său episcop, care mi-a înapoiat bucuros vizita la sălaşul meu.” În 22 iulie, Döbrentei i-a adresat lui Petrás 38 de întrebări „adunate cu repezeală” despre „maghiarii din Moldova” şi l-a rugat să răspundă la acestea „din imbold patriotic”. Pe 28 iulie, tânărul preot din Pustiana, „autentificând” datele şi cu semnătura episcopului, a şi înmânat răspunsurile redactate în câteva zile (Feleletek [Răspunsuri]) pe care Döbrentei le-a publicat în trei părţi, în seria din anul 1842 a revistei Tudománytár. Lucrarea detaliată scrisă din memorie dă dovadă de o cunoaştere surprinzător de aprofundată a situaţiei din Moldova, cuprinde aproape toate domeniile vieţii populare (istoria, gospodăria, obiceiurile, organizarea bisericii, condiţiile culturale etc.), şi este socotită până acum una dintre operele clasice ale literaturii despre ceangăi. Trăind departe de Moldova încă din copilărie, Petrás nu putea dobândi această cunoaştere decât după reîntoarcerea acasă, în primul rând între 1836 şi 1838, în perioada peregrinării sale prin Moldova.

După întâlnirea de la Borsec, timp de câţiva ani s-a desfăşurat o corespondenţă intensă între Petrás şi Döbrentei. Parohul, mutat între timp la Cleja, s-a străduit cu mare bucurie să îndeplinească solicitările prestigioasei sale cunoştinţe, care l-a îndemnat la culegerea expresiilor regionale, a particularităţilor lingvistice şi a creaţiilor folclorice ale ceangăilor. Materialul lingvistic al traducerii Bibliei Husite din 1466 [prima traducere a Bibliei în limba maghiară făcută la Trotuş, în Moldova], publicată de Döbrentei în vremea aceea în colecţia Régi Magyar Nyelvemlékek [Monumente lingvistice maghiare], trebuia să fie comparat de Petrás cu limba vie din Moldova secolului al XIX-lea, însă nu a mai reuşit să termine această lucrare.

La începutul anului 1844 a sosit în Cleja, cu recomandarea lui Gábor Döbrentei, şi arheologul János Jerney. Pentru Petrás, vizita călătorului care căuta „locurile arhaice ale maghiarilor” era importantă şi pentru că l-au vizitat împreună la Iaşi pe P. Sardi, noul episcop misionar din Moldova, cu care au convenit să trimită o petiţie parlamentului maghiar cu scopul de a promova cauza ceangăilor din Moldova. Numai că episcopul a refuzat ulterior să autentifice documentul formulat de Jeney şi Petrás. Motivul omiterii semnăturii şi a ştampilei a fost adus la cunoştinţa parohului din Cleja în iunie 1844, printr-o scrisoare laconică scrisă în limba latină, care nu conţinea nicio argumentaţie.

Corespondenţa între Petrás şi Döbrentei s-a întrerupt brusc în 1848, din motive necunoscute – probabil sub influenţa evenimentelor revoluţionare din 1848 -, după care şi relaţia lui Petrás cu Academia s-a răcit şi preotul cult din Cleja, care suferea oricum de izolare spirituală, a rămas singur chiar înainte de moartea lui Döbrentei în 1851. În următorul deceniu şi jumătate, între 1848 şi 1863 şi-a petrecut viaţa în tăcere.

Mai târziu, în conştiinţa lui Petrás, care înainta în vârstă, locul Academiei a fost preluat de Societatea Sfântul Ladislau, înfiinţată în 1861 la Budapesta pentru ajutarea maghiarilor din Moldova. Cu toate că Petrás a corespondat cu societatea până la moartea lui, această relaţie nu mai era de ordin spiritual, ci mai degrabă practic. Petrás a transmis la Budapesta solicitările parohiilor din Moldova – acestea au cerut mai cu seamă ajutoare pentru construirea bisericilor, echipamente bisericeşti, veşminte de liturghie, clopote, cărţi etc. -, a primit donaţiile, a retrimis documentele care atestau întrebuinţarea ajutoarelor băneşti etc. Savanţii lingvişti maghiari au început să-l viziteze la Cleja abia spre sfârşitul vieţii lui – dintre ei, Bernát Munkácsi, Aladár Ballagi, Ignác Kunoss, Gábor Szarvas sunt cei mai renumiţi -, dar niciunul dintre aceştia nu a dezvoltat cu el o relaţie spirituală atât de strânsă ca cea de mai înainte cu Döbrentei. O delegaţie bisericească alcătuită din trei membri – „triada” Fülöp Jákó Imets, Károly Veszely, Ferenc Kováts care, de asemenea, au publicat o carte despre Moldova – s-a deplasat în Moldova în 1867, tot din însărcinarea societăţii, prilej cu care a trecut şi pe la Petrás. Din punct de vedere folcloristic, un eveniment de mare importanţă a fost în 1873 rugămintea ce i-a fost adresată de Gábor Szarvas, redactorul fondator al revistei Magyar Nyelvőr [Păzitorul limbii maghiare], pentru a trimite revistei noi culegeri de folclor. Petrás a satisfăcut pe deplin această rugăminte: între 1874 şi 1878, în revistă au apărut peste douăzeci de articole scrise de el. Acestea erau în primul rând publicaţiile unor poezii populare şi balade, dar a trimis şi cuvinte regionale, toponime, nume de persoane, nume de fructe, proverbe, poveşti, superstiţii, descrieri de obiceiuri şi ghicitori. Deoarece superiorii lui nu au privit cu ochi buni relaţiile lui cu oamenii de ştiinţă maghiari, a folosit ani de-a rândul pseudonimul „Rokonföldi” („Co-pământean”), iar redacţia revistei Nyelvőr a dezvăluit identitatea folcloristului din Moldova numai la unsprezece ani după moartea acestuia, în 1897.

Credinţa în solidaritatea naţională, care era atât de puternică în momentul reîntoarcerii sale în Moldova, s-a dovedit a fi o greşeală romantică a tinereţii. Înaintând în vârstă, Petrás a trebuit să vadă că, dincolo de vizitele savanţilor maghiari, donaţiile Societăţii Sfântul Ladislau şi publicarea culegerilor folcloristice expediate la Budapesta, nu s-a făcut nimic pentru susţinerea cauzei maghiarilor din Moldova. Ceangăii, în lipsa intelectualilor proprii, au rămas definitiv în afara proceselor decisive pentru unificarea naţiunii burgheze maghiare (reforma limbii, mişcările culturale din epoca reformelor, conştiinţa vocaţiei comune în 1848). În Moldova, asimilarea lingvistică s-a accentuat şi, în final, tânărul stat român, care şi-a dobândit independenţa în anii 1877-78, a înfiinţat instituţiile statale ale asupririi naţionale.

Puterea credinţei sale catolice, mărinimia sufletească a personalităţii sale s-au arătat cu adevărat în ultimul an al vieţii sale. După patruzeci şi opt de ani de slujbă, la vârsta de 73 de ani, nu a avut nici măcar pâinea de toate zilele, simţea că puterea îl părăseşte, era chinuit de boală şi pe deasupra a fost jefuit în mai multe rânduri, hoţii i-au luat toată îmbrăcămintea şi banii puţini pe care îi mai avea. Ultimele sale scrisori mărturisesc că era necăjit mai ales din cauza lipsei mobilierului interior al bisericii pe care a ridicat-o cu mare dificultăţi la Capăta, dar se plânge şi de soarta grea de care are parte: „Mizeria e atât de mare aici, încât puţini au parte de mălaiul de fiecare zi, unde să caut ajutor, nu ştiu. Nu se găseşte aici nicio instituţie, iar la particulari degeaba batem la uşă.” „După ce am fost jefuit pentru a patra oară, sufăr de o sărăcie mare, bunul Dumnezeu m-a vizitat şi cu boala. Nici nu trebuie să spun cât de greu este să fii bolnav în timpul iernii, fără îmbrăcăminte potrivită, de care m-au deposedat răufăcătorii, luându-mi ultimii bani şi toate stofele. […] Proasta calitate a scrisului meu să fie pusă pe seama sorţii mele mizerabile! M-am străduit, m-am zbătut să contribui la cinstea casei Domnului şi la preamărirea numelui Său sfânt – iar dacă aceasta mi-e răsplata, numele Lui sfânt să fie binecuvântat pentru ea în Cer, pe pământ şi pretutindeni, amin. În vecii vecilor!”

În cele din urmă, în 1886, răufăcătorii i-au luat şi viaţa. După atentatul împotriva lui a mai trăit o vreme, însă bătrânul „mesager al credinţei” nu a dezvăluit numele asasinilor pe care i-a recunoscut, practicând astfel la un grad eroic virtutea iertării creştine.
Manuscrisele sale nu sunt prelucrate nici astăzi în mod satisfăcător, despre opera lui încă nu s-a scris nicio monografie.

Dacă faci click pe banda gri de mai jos, nu o să-ţi pară rău ! Iar la blogroll dacă faci click pe facebook, poţi să intri în legătură cu cosătenii tăi . Nu rata ocazia💡

Citeşte şi acest document foarte interesant : Cleja

2 comentarii »

  1. […] Paramahamsa Yogananda – “Practica Realizarii Sinelui” – vol I Pe aceeasi tema: https://blitz09.wordpress.com/2011/05/24/petras-incze-janos-preot-care-a-slujit-45-de-ani-la-cleja-si… Pentru a afla mai multe vezi si: http://mihailandrei.wordpress.com/2011/05/19/plaga-new-age/ […]

    Pingback de Cristos și Krishna — marți, 31 Mai 2011 @ 6:36 am

  2. Comentariu de Paul — joi, 21 Iulie 2011 @ 1:39 pm


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: