CLEJA – IERI, AZI ŞI MÂINE

marți, 23 August 2016

Petru Istoc, edilul comunei Cleja: „Fara vocatie nu faci nimic ca primar”

Filed under: Uncategorized — zulu @ 11:19 am
Autor: |22/08/2016 0

primar Cleja

Absolvent de Drept, cu un master in Managementul Institutiilor din Administratia Publica, fost consilier judetean si consilier local, Petru Istoc, actualul primar al comunei Cleja, candidat din partea PNL, revine in comuna, din mediul privat, dupa 30 de ani. Obiectivele propuse cetatenilor pentru urmatorii ani cuprind lucrari de infrastructura, modernizarea institutiilor de invatamânt si transparentizarea deciziei in administratia publica.

– Veniti din mediul privat, ati fost administratorul unei firme de succes, cu o arie de activitate in toata Moldova. Sunteti un om realizat, de ce ati ales sa fiti primar?
– Cariera mea profesionala si politica este mai lunga, am plecat de la ucenic intr-o uzina, iar dupa Revolutie mi-am indreptat atentia spre mediul privat, intr-un domeniu in care aveam experienta. Am infiintat o firma de instalatii electrice, in care ma specializasem, iar ulterior aceasta a devenit una din cele mai performante firme din Bacau. Am terminat Dreptul, dupa care am finalizat studiile de Masterat in Managementul Institutiilor din Administratia Publica, cu specializarea ,,Gestiunea Resurselor in Administratia Publica”. Am dovedit si in alte domenii, am fost consilier judetean, in perioada 2004-2008, consilier local, am pregatirea si experienta necesare, pentru a performa si in administratia locala. Mi-am dorit foarte mult sa revin in satul meu, m-am intors special, deoarece am simtit ca lucrurile nu merg in directia dorita in Cleja si cetatenii doreau schimbarea.

– Pare simplu, suntem inca la nivel de teorie, reporterul ar dori sa afle argumentele, proiectele propuse cetatenilor pentru urmatorii ani.
– Sunt zeci de argumente. Cât de curând vreau sa realizez un iluminat stradal modern si economic; voi depune un proiect pe P.N.D.R. (Program National de Dezvoltare Rurala), care sa cuprinda asfaltarea a cinci km de drum comunal, cu o valoare de circa un milion de euro; pe programul POR (Program Operational Rural) ne dorim sa reabilitam scolile si gradinitele din comuna. Pe Programul Operational Sectorial de Mediu facem parte din Master Planul ,,Extinderea si Reabilitarea Infrastructurii de Apa si Apa Uzata” cu 25 km de canalizare, cu statie de epurare si 6 km de retea de distributie apa cu statie de pompare, valoarea acestui proiect fiind de peste cinci milioane de euro, cu finalizare pâna in 2020. Dorinta mea este ca fiecare casa sa poata beneficia de utilitatile necesare unui trai decent. De asemenea, au fost si sunt mari probleme cu siguranta oamenilor, a gospodariilor lor. De câte ori vine apa mare pe pârâul care strabate satul, distruge tot in calea lui. S-au facut unele lucrari, insa este nevoie urgenta de regularizarea totala a pârâului. Am luat deja legatura cu Apele Române, pârâul fiind in administrarea lor. Nefiind programe de finantare pentru decolmatare, voi fi obligat sa fac acesta lucrare cu fonduri din bugetul local. Avem nevoie de infrastructura, vreau sa duc apa si sa asfaltez toate drumurile secundare, sa introduc canalizare. Ne gândim impreuna sa aducem gaze in comuna. Oamenii cu care am vorbit isi doresc aceste facilitati, deoarece, spun ei, platesc aceleasi impozite ca toti ceilalti, insa in anii trecuti dorintele lor nu au fost luate in seama.

– Sigur, oamenii vor asfalt, apa, gaze, canalizare, este normal, insa din urma vin tinerii, copiii, pentru ei ce v-ati propus?
– Aveti dreptate, trebuie sa ne ocupam foarte serios de educatie, de invatamânt, de petrecere a timpului liber. Vrem sa realizam cât mai curând un parteneriat intre familie, scoala, biserica si Primarie, pus pe baze solide, deoarece acesti copii, aflati acum in banci, vor fi viitorul nostru, al comunei. Sunt, o stie toata lumea, probleme cu abandonul scolar, frecventa la cursuri, la unii cu nivelul de pregatire. Important este sa ne pese, la toti, dupa aceea vin si rezultatele. Sunt sigur ca vom gasi resursele sa construim gradinite cu program prelungit, dar si sa extindem programul „Scoala dupa scoala”.

– Care ar fi atu-ul principal al unui primar?
– Am sa va spun. Intr-o comuna nu esti numai primar, esti avocat, mediator, consultant, „judecator”, omul vine la primarie cu tot ceea ce-l doare, iar tu trebuie sa-l asculti, sa-i oferi o solutie, o indrumare. Si, foarte important, sa-ti respecti cuvântul dat. Asa vad eu rolul unui primar, iti trebuie vocatie, a fi primar nu este un job, o meserie, fara vocatie nu faci nimic. Daca ai vocatie nu te plictisesti, nu obosesti niciodata. M-ati intrebat câte mandate ar trebui sa aiba un primar. Eu nu cred ca trebuie limitat, acest lucru il fac cetatenii prin vot, iar daca vii in primarie pentru câstig, pentru bani, mai bine iti cauti altceva de lucru. Chiar nu ma gândesc la salariul pe care il voi primi. Eu sunt realizat material, copiii mei la fel, vreau sa fiu alaturi de satenii mei, in ultima etapa a vietii, asta mi-am dorit de mult timp. Când imi propun ceva, nu ma las pâna nu realizez, sunt un perfectionist, poate fi un avantaj, dar poate fi si un dezavantaj.

– Am vazut in multe comune, inclusiv la vecinii dumneavoastra, o preocupare pentru revigorarea activitatii culturale, de valorificare a traditiilor populare. Ce v-ati propus in aceasta directie in anii urmatori?
– S-a infiintat, in urma cu doi ani, o echipa de fotbal care a performat de-a lungul timpului si, incepând de anul acesta, comuna va avea si o echipa de juniori. Când am fost consilier local, am propus infiintarea unei formatii de dansuri populare, cu elevi, cu tineri. Acum a ajuns la o oarecare maturitate, participa la concursuri, la spectacole, au obtinut si premii. De asemenea, mai multi tineri cu vocatie si talent au fost sprijiniti sa participe la cursuri de pregatire si formare ca solisti vocali, iar rezultatele se vad pe scena, la concursuri. Vreau sa dezvolt aceasta activitate si in continuare. Dupa cum stiti, fiica mea este soprana, Gabriela Istoc, o cunoasteti, o cunoaste o lume intreaga. Acum este acasa, creste un copil, insa la anul va cânta, cu London Philharmonic Orchestra, la Festivalul „George Enescu”. Este alaturi de mine in toate proiectele culturale, oferindu-mi sprijinul necesar. In urmatorele sedinte de consiliu local, voi propune infiintarea Zilelor comunei Cleja, cu scopul evident de a oferi cetatenilor un prilej de sarbatoare, de valorificare a potentialului cultural al localitatii, de reintâlnire cu fii satului, la care vom invita, atât la organizare, cât si la desfasurare toate institutiile din comuna, dar si formatii artistice din comunele invecinate.

– Domnule primar, ce v-ati propus pentru urmatorii ani presupune bani, multi bani. Bugetul comunei nu cred ca poate sustine aceste lucrari. Cum vedeti rezolvarea?
– Pe lânga proiectele prezentate, care vor fi finantate cu bani europeni, cu bani de Guvern si din alte surse, pentru care ne vom bate in anii urmatori, multe lucrari vor fi executate de beneficiarii Legii 416, cele de intretinere si infrumusetare a comunei, lucrari finantate de la bugetul local, si sunt convins ca toti locuitorii, când vor vedea rezultatele, ne vor sprijini, pentru ca localitatile noastre sa devina mai frumoase, mai atractive pentru musafiri, dar si pentru eventualii investitori.

marți, 3 Februarie 2015

Gânduri de la o „moldo-ardeleancă” rătăcită în Secuime

Filed under: Uncategorized — zulu @ 1:39 pm
de Florina Vaipan – Botoşani 
Când am făcut, în 1997, primii pași în Ţinutul Secuiesc (căruia habar nu aveam că i se spune așa, fiindcă termenul nu prea se vehicula pe vremea respectivă, mai degrabă HAR-COV), am făcut-o cu strângerea de inimă a necunoscutului, dar și cu iluzia de a descoperi o lume nouă și oameni noi despre care nu știam decât faptul că sunt vorbitori de limbă maghiară.

Prejudecățile lumii din care veneam, alimentate de presă și mai ales de evenimentele din perioada 89 – 92, de nebunia și paranoia unor lideri politici care își vindeau mizeriile în ziare ce scuipau ură și venin la adresa minorităților, nu reușiseră să mă atingă poate pentru faptul că eram atât de tânără și aveam cu totul altfel de preocupări decât privitul la televizor sau cititul presei ultranaționaliste.

Era inevitabil, însă, contactul cu astfel de elemente, mai ales că în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 89 toată lumea începuse să-și exprime opiniile cu furia celor care au avut un căluș în gură zeci de ani. Iar aceste opinii, venite din partea celor care erau acolo pentru a educa niște adolescenţi, aveau impact asupra conștiințelor noastre crude.

Am făcut această introducere pentru a mă prezenta, într-un fel. Sunt moldoveancă, nu m-am născut și nu am crescut între maghiari.

Vin dintr-o zonă destul de tolerantă, fără exacerbarea elementelor naționaliste, dar, din păcate, încă în destulă ignoranță pentru a accepta și a lua de bune etichetările superficiale și mai ales vina istorică aruncată pe umerii unei nații.

Ultimele cuvinte pe care le-am auzit, înainte de a pleca spre Odorheiu-Secuiesc, unde urma să locuiesc și să predau româna pentru 10 ani, au fost:

„Nu te du, mamă, acolo că te taie ungurii!” (vecina mea de bloc). Nu m-au taiat ungurii. Mi-au tăiat, însă, de la rădăcină toate prejudecățile, toate îndoielile și toate întrebările retorice pe care mi le puneam gândindu-mă la conviețuirea cu ei într-un spațiu în care sunt covârșitor majoritari.

Bineînțeles că nici acolo nu am scăpat de extreme şi de extremism, nici de stereotipii, nici de încercări de influențare într-o direcție pe care o respingeam vehement, chiar dacă la început nu aveam suficiente argumente. Apăruseră, la vremea aceea, nişte articole prin presa centrală, vorbind de „gulagul românilor din Odorheiu-Secuiesc”, de „enclavizarea populației româneşti” și de multe alte lucruri pe care le mai aud și la ora actuală și care îmi dau o stare de neputință vizavi de ignoranță și de manipulare prin cuvinte. Niciodată în zece ani nu am avut sentimentul acesta.

Pentru că nu m-am autoizolat într-o comoditate a comunitații lingvistice, ci am căutat contactul cu oamenii și mai ales cu elementele comune pe care numai dacă ești orb sau orbit nu le poți distinge.

Limba nu a fost niciodată un obstacol în relația cu secuii. Legendele urbane despre acel veșnic „nem tudom” / „nem ertem” primit ca răspuns la orice încercare de comunicare fac parte din același ansamblu de elemente meschine care au drept scop menținerea unor tensiuni şi divergențe în această zonă.

Şi dacă tot vorbim de limbă, ar trebui precizat încă o dată ceea ce se ignoră dintotdeauna la nivel central: în această zonă nu există mediu bilingv. În Harghita și Covasna, chiar dacă procentajele de români și maghiari ce locuiesc în zonă dau această senzație, există zone extinse în care bilingvismul nu există.

Copiii nu au posibilitatea de a învăța limba română de pe stradă, așa cum se întâmplă în Cluj sau la Târgu-Mureș.

Poate că pentru unii e greu de înțeles aspectul acesta al limbii materne, al importanței ei, al faptului că limba maternă este cel mai important element spiritual al unui om.

Am auzit de atâtea ori cuvinte care blamau acest lucru, încât mi-a fost imposibil sa nu mă revolt împotriva lipsei elementare de înțelegere. Nu vorbesc de empatie, pentru asta sunt necesare un anumit grad de cultură și de inteligență emoțională. Copiii se nasc si cresc in familii în care se vorbește limba maghiară. Nu poți cere unui vorbitor nativ de limbă maghiară să-i vorbească încă de la naștere copilului într-o limbă care nu e a lui. Îi ei însăși esența comunicării: transmiterea de sentimente.

Una dintre cele mai spinoase probleme chiar și la ora actuală este predarea limbii române şi mai ales rezultatele copiilor. Și nu mă voi referi la rezultatele la examene, acelea sunt un dezastru în aproape toată țara, ci la rezultatele funcționale a unei limbi ce se studiază pe parcursul a 12 ani, între 3 şi 5 ore pe săptamână. De ce nu pot copiii să vorbească? De ce la 18-19 ani nu pot comunica, aşa cum o fac în oricare altă limbă pe care au studiat-o? De ce pot reproduce sute de pagini memorate, în limbaj academic, însa nu sunt capabili să-ți povesteasca ziua de ieri?

Primul motiv este modul în care e tratată limba română ca disciplină de studiu.

Deși s-au încercat nişte manuale pentru minorități, toate pleacă de la aceeaşi premisă: copilul vorbește limba română și o înțelege ca și copilul venit din familia cu limba maternă română. Ori acest lucru este total fals.

Se pleacă de la o irealitate și se ajunge la o realitate dureroasă, aruncându-se pisica moartă din curtea profesorului în cea a parinților şi invers. Iar adevărații responsabili nu fac altceva decât să constate în fiecare an, să analizeze, să comenteze şi să persiste în ceea ce le convine, încă n-am înțeles de ce…
Al doilea motiv este modul de abordare a disciplinei limbă și literatură română, încă de la primii ani de studiu şi de la primele ore.

Pentru a înţelege cu adevărat, ar trebui să avem atâta empatie încât să ne punem în pielea unui copil de clasa I – a II-a care frecventează cursurile unei şcoli cu predare în limba maghiară, limba sa maternă: limba pe care a auzit-o de la naştere, în care a fost mângâiat şi mustrat de părinţi, limba pe care o vorbeşte pe stradă, la cumpărături, la joacă… Deoarece – contrar opiniei unei majorităţi care scrie şi care vorbeşte despre acest lucru – nu există un mediu bilingv în această zonă, chiar dacă există şi români.

Entuziasmat, copilul merge să înveţe să scrie şi să citească. Iar Planul-cadru (despre care el nu ştie, că e prea mic) prevede şapte-opt ore de limbă maternă şi patru ore de limba română pe săptămână. Începe să înveţe, paralel, alfabetul şi toată logica lui sunt date peste cap: „c” este ţ, dar şi c; „sz” este s, dar în cealaltă limbă nu există, aşa că „s”, care în limba lui e ş, este s în cealaltă; „j” în limba lui e i, dar în română se pronunţă j. Care în limba lui e „zs” (aţi ameţit? Ei, el are doar şapte ani şi trebuie să le cunoască!). Va şti să citească bine la sfârşitul clasei I? Cu siguranţă nu. Mai ales că, în afara celor patru ore, el nu mai are contact cu limba română nicăieri.

Şi așa va continua pe durata a 12 ani.

Am mai auzit, de la persoane care binînțeles că nu cunosc realitatea zonei, că „nu vor să înveţe”. Şi atunci de ce, încă de acum mai bine de 15 ani, în zona aceea se fac extrașcolar cursuri de limba română la care se înscriu de la copii de 3 ani până la adulți care muncesc? Cine poate acuza oamenii aceștia de rea voință? Și, mai ales, își pune cineva întrebarea de ce trebuie să plătească pentru asta? Pentru că orele alea sunt ținute de către profesori, prin diferite fundații sau școli private, înființate cu scopul de a sprijini educaţia. Acum vine un program din Ungaria să facă același lucru. Rușinos din punctul meu de vedere.

Rușinos că noi preferăm să negăm și să ignorăm oameni de care ne amintim la alegeri când voturile contează la număr sau în ocazii în care avem de scuipat venin naționalist şi de condamnat arborări de steaguri. Pentru că steagurile au ajuns problema mai importantă decât viitorul unor copii.

Și, înainte să închei, mai vreau să adaug un lucru: am rămas, după aproape 8 ani de la plecare, cu sufletul lângă oamenii de acolo și cu gândul la ceea ce au nevoie copiii lor pentru a le oferi egalitate de șanse în țară. Nu am multe resurse de departe, dar se poate. Și ceea ce mă motivează e dragostea lor pentru educație, dorința aproape palpabilă de a învăța și care mi-a demonstrat în zece ani că se poate.

Trebuie doar să mergem pe aceeași direcție, să acceptăm realitatea și să ne adaptăm ei. Restul va veni de la sine.

luni, 19 August 2013

Se întămpla cu 25 de ani în urmă !!!

Filed under: Uncategorized — zulu @ 9:40 pm

TRAGEDIA rutieră din România ţinută ascunsă de comuniști. CATASTROFA NECUNOSCUTĂ de pe Valea Uzului

27 de oameni, dintre care mulţi copii, au murit, în 1988, pe Valea Uzului, la graniţa dintre Bacău şi Harghita. În urma tragediei, în Fărăoani a apărut scânteia unei revolte, astfel că Securitatea a împânzit comuna şi a interzis anunţarea publică a catastrofei. Cu 8 ani înainte, alţi 48 de navetişti s-au înecat într-o mlaştină din Botoşani. Şi acest caz a fost ţinut sub tăcere.

În seara de 21 august 1988, acum aproape 25 de ani, un camion cu remorcă pleca din comuna Fărăoani, judeţul Bacău, cu 63 de ţărani şi cu bagajele lor, către judeţul Harghita. Mulţi dintre ei aveau între 12 şi 18 ani. Dincolo de munţi urmau să culeagă cartofi pentru câţiva oameni înstăriţi din Harghita. Pentru a evita controalele Miliţiei şi pentru a scurta distanţa, şoferul a ales un traseu mai puţin frecventat, prin munţi. La limita dintre judeţele Bacău şi Harghita s-a produs a doua mare catastrofă rutieră din istoria României, despre care presa nu a relatat până acum.

Remorca i-a tras în prăpastie

Cei 63 de ţărani din Fărăoani erau aşezaţi în camion, pe bănci proaspăt înşurubate în podea. Maşina era de marfă, dar fusese improvizată pentru transportat persoane; de altfel, supravieţuitorii au relatat că încă erau paie pe podeaua camionului, cărate cu o zi înainte. Camionul tracta şi o remorcă foarte grea, în care se aflau bagajele zilierilor. La limita dintre judeţe versanţii se apropie mult unul de celălalt şi formează un defileu. Pe direcţia de mers către Harghita, pe partea dreaptă se află Uzul, un râu rece, de munte. După un pod, din contrasens a venit un autoturism, iar şoferul camionului a fost obligat să tragă mult de volan în dreapta.

Camionul plin cu oameni a trecut foarte aproape de margine fără probleme, dar în urma lui drumul s-a surpat. Remorca nu a mai trecut, ci a căzut în râu şi, fiind foarte grea, a atrenat după ea şi camionul cu oameni. Raportul Miliţiei a consemnat sec: „Astfel, a fost blocată albia râului; mulţi s-au înecat sub lada maşinii răsturnate, alţii au fost striviţi de obloane, rupţi în două”.

Amintiri de coşmar

Unul dintre supravieţuitorii teribilului accident de pe Valea Uzului este acum preot într-o biserică din Italia. Augustin Bărbuţ avea 16 ani în ziua accidentului, era în vacanţă şi mergea să-şi ajute părinţii la muncă, în Harghita. „Pe drum, se glumea, se râdea, totul părea normal până când am ajuns pe Valea Uzului. După ce am trecut de tabăra Valea Uzului, intrând în pădure, din sens opus veneau două maşini Dacia, una galbenă şi una neagră. Cu cea neagră s-a întâlnit chiar pe pod şi camionul în care eram noi a tras prea mult pe dreapta, iar cum a trecut cu roţile din spate, a derapat şi malul s-a surpat.

Maşina s-a răsturnat în apă cu roţile în sus. Remorca a intrat în maşină. Era în jurul orei 19.15. Erau doar ţipetele şi urletele de sub maşină. În timpul răsturnării, o parte dintre noi, cei care eram în partea stângă, au fost aruncaţi afară, alţii au fost prinşi dedesubt. Eu eram în partea dreaptă, pe a doua bancă din faţă. Am rămas sub maşină şi, după ce au deschis oblonul din balamale, m-au scos afară. Eram ud de la motorina care curgea din rezervor. Persoanele din acea Dacie galbenă s-au oprit şi ne-au fost de mare ajutor, chiar dacă nici până azi nu ştiu cine au fost”, ne-a spus preotul Augustin Bărbuţ.

Au murit 27 de oameni

Acesta îşi mai aminteşte că cei răniţi au fost întinşi pe cealaltă parte a drumului şi înveliţi cu pături. “De la tabăra din apropiere au venit în ajutor medici şi câţiva elevi mai mari care ne-au ajutat să mergem la locurile de cazare, lăsând în urmă gemetele acelora care nu puteau fi scoşi. De la tabără, noaptea târziu, cei care eram mai bine am fost duşi la spitalul din Moineşti. Aici toată noaptea, din jumătate în jumătate de oră, persoane civile ne trezeau şi ne puneau să povestim cum a fost”, ne-a mai spus preotul Bărbuţ. Primele 19 cadavre fuseseră deja scoase din apă. În total, au murit 27 de oameni, dintre care cei mai mulţi copii între 13 şi 18 ani. Maşina a fost scoasă din albie, împreună cu ultimele cadavre, după 10 ore, după venirea unei macarale de la Rafinăria Dărmăneşti. Mărturie accidentului stă, imediat după pod, o cruce pe care sunt trecute numele celor 23 de catolici care şi-au găsit sfârşitul aici.

Securitatea a supravegheat înmormântările

Pe 25 august 1988 a avut loc înmormântarea celor 27 de oameni morţi pe Valea Uzului. Pentru că propaganda comunistă nu accepta faptul că oamenii migrează dintr-un loc în altul în căutarea unui loc de muncă şi pentru că spiritele erau încinse, comuna Fărăoani a fost împânzită de securişti. Oricum, nimeni în afara comunităţii nu cunoştea faptul că se produsele un accident de o gravitate foarte mare. „Îmi amintesc înmormântarea de parcă a fost ieri. 23 de sicrie erau în semicerc, în faţa bisericii, iar lângă ele rudele. Pe drum spre biserică văzusem deja fluviul de procesiuni de pe toate uliţele. Au fost multe familii care au pierdut atunci pe cineva. Autorităţile erau panicate, pentru că era spirit de revoltă. Pentru mine a fost foarte greu să le spun oamenilor ceva în acele momente. Mi-a venit ideea să le vorbesc despre suferinţa mai mare a unui nevinovat, Isus. Nimeni nu a scris nimic despre acea mare dramă”, şi-a amintit Episcopul romano-catolic de Iaşi, Petru Gherghel, care a oficiat înmormântarea catolicilor morţi în accident. Cei patru ortodocşi decedaţi în accident au fost înmormântaţi separat.

Autorităţile comuniste au interzis publicarea oricărei ştiri despre accident. Nu s-a aflat nimic, deşi a fost printre cele mai mari tragedii rutiere din acele timpuri. Un singur lucru a scăpat: ziarul judeţean din Bacău a avut o pagină plină cu anunţuri de condoleanţe în urma acelei catastrofe.

Citiţi mai mult: TRAGEDIA rutieră din România ţinută ascunsă de comuniști. CATASTROFA NECUNOSCUTĂ de pe Valea Uzului – EVZ Special > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/tragedie-rutiera-din-romania-tinuta-ascunsa-de-comunisti-catastrofa-necunoscuta-de-pe-val-1052909.html#ixzz2cRhBfEgH
EVZ.ro

luni, 8 Aprilie 2013

Au găsit evazioniştii !

Filed under: Uncategorized — zulu @ 8:28 pm
Sursa: Pro TV.

Asistatii de lux ai statului. Au bani in banca, masini si case, dar nu-si permit sa achite caldura

Peste 16 mii de persoane au primit ajutor financiar pentru incalzire iarna trecuta, desi nu aveau acest drept.

Drept urmare, au primit vestea ca trebuie sa dea banii inapoi, altfel vor fi executati silit. Sunt in aceasta situatie cei care au declarat venituri mai mici, au bani in banca, masina in curte sau o a doua casa.

Pana acum, statul a recuperat doar 30 la suta din prejudiciu.

Sotii Farcas din comuna Cleja, judetul Bacau, sunt pensionari si primesc impreuna de la stat 1000 de lei. Pentru ca abia-si duc traiul de pe o zi pe alta, acum doi ani au cerut primariei sa-i ajute sa suporte costurile incalzirii. Acum au de inapoiat o parte din bani, dupa ce inspectorii i-au gasit cu peste 3.000 de lei in banca.

M-a gasit cu cont, dar sunt banii copiilor, ca-s plecati in Italia. Eu, cand m-am dus, nu am stiut ca am banii copiilor la mine. Nu e corect.„, a declarat Petrica Farcas, beneficiar de ajutor de incalzire.

Reporter: O sa dati banii inapoi ?
Olimpia Farcas: Nu stiu. Uite avem casa din chirpici casa din bolovani.

Numai la ei in localitate alte 61 de persoane se afla in aceeasi situatie.

„Nu avem ce sa le facem. Daca vecinii au facut a facut si el”, a declarat Ion Joca, primarul comunei Cleja.

La nivel national,16 mii de romani au incasat ajutor de incalzire desi nu aveau acest drept, iar acum risca sa fie executati silit.

Cele mai multe multe nereguli sunt in Iasi, Valcea si Harghita.

„Neregulile se refera la faptul ca beneficiarul nu declara corect veniturile pe care le are. Daca se incadreaza in proprietatile pe care le-a declarat, in veniturile pe care le primeste sau are in gospodarie bunuri cum ar fi masina sau un numar mai mare de animale” – Adrian Toader, director ANPIS.

Prejudiciul trece de 2,7 milioane de lei. Grav este ca, in multe cazuri, nu vorbim de oameni nevoiasi, ci de impostori. Stirile ProTV vi i-a prezentat in repetate randuri pe cei care stau cu mana intinsa la stat desi traiesc in case imense si se plimba cu masini scumpe.

Din pacate, de cele mai multe ori, cei care sunt trimisi sa faca anchete sociale nu pot demonstra ca bunurile apartin asistatilor sociali.

Legea ii sprijina pe cei care au un venit de pana-n 786 de lei pe membru de familie sau pe romanii care sunt singuri si nu castiga mai mult de 1.082 de lei.

In plus, beneficiarii nu trebuie sa aiba mai mult de 3.000 de lei in banca, sa detina mai mult de o locuinta sau un teren. De asemenea nu pot avea motocicleta, un autoturism cu motor mare, utilaje agricole sau animale in batatura.

vineri, 22 Martie 2013

NU exista conflict româno-maghiar.

Filed under: Uncategorized — zulu @ 7:29 pm

Duminică, 17 Februarie 2013

Mitul românității ceangăilor (Partea a II-a)

Filed under: Uncategorized — zulu @ 9:54 pm

adevărul vă va face liberi!

cleja(Codex-ul lui Marco Bandini şi interpretarea maghiarităţii ceangăilor)

Profesorul Dumitru Mărtinaş în a sa lucrare Originea ceangăilor din Moldova, doreşte să demonstreze românitatea ceangăilor pornind de la faptul că episcopul Marco Bandini nu menţionează termenul „ceangău” în epistola sa trimisă Romei, în urma vizitei canonice efectuată în toate comunităţile catolice din Moldova. Pe lângă faptul că aceşti din urmă catolici ar fi fost români, Mărtinaş afirmă mai apoi că marea parte au emigrat in Transilvania din cauza conflictelor politice, militare şi sociale din Moldova. Imediat după vizitarea localităţilor de căre Bandini, au loc mai multe conflicte de natură militară între cele trei mari puteri ale regiunii: Rusia, Austria şi Imperiul Otoman. Luptele dintre forţele militare ale celor trei state s-au purtat inclusiv pe teritoriul Moldovei şi s-au întins pe o perioadă lungă culminând cu Revoluiţia de la 1848, moment în care migraţia polulaţională încetează definitiv.

Din afirmaţiile profesorului Mărtinaş aflăm că majoritatea catolicilor îşi părăsesc căminele natale pentru a trece munţii. Din aceste afirmaţii se nasc câteva întrebări: Dacă mare parte a catolicilor din Moldova erau români (Cf. Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, Bacău 1997, p. 21), cum de au plecat în Ardeal „acolo unde românii erau prigoniţi de către maghiari”?

Să încercăm să răspundem la această întrebare folosind datele adunate de episcopul Marco Bandini adunate în lucrarea Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648. În anul 1646 Bandini îşi începe misiunea de a vizita toate localităţile cu populaţie catolică din Moldova, proces ce se va întinde pe o durată de doi ani. În urma acestui itinerariu călugărul bosniac va inspecta 33 de localităţi, unde va gasi  în majoritatea covârşitoare a cazurilor locuitori catolici de origine maghiară. Întrebarea fundamentală ce se ridică este: de ce Bandini nu găseşte români sau ceangăi? În cazul în care sunt găsiţi români sau saşi, aceştea sunt indicaţi cu exactitate. Despre ceangăi nu se poate vorbi decât după 7 ianuarie 1764, adică după revolta eşuată a secuilor împotriva Mariei Tereza. După înăbuşirea răscoalei, mulţi secui se vor refugia în Moldova, mai ales pe Valea Trotuşului, unde vor întemeia noi localităţi. Aceştea îi vor numi pe vechii locuitori catolici din Moldova csángo magyar, datorită limbajului maghiar arhaic folosit de către ei. 

Mărtinaş îl citează pe misionarul italian Vito Piluzio, care afirmă în 1862 într-o înştinţare trimisă Romei, că locuitorii mai multor aşezări din Moldova sunt fugiţi cu toţii în Ungaria (Transilvania). De fapt nu a fost o emigrare decât la scară redusă, majoritatea populaţiei fugind în alte zone ale Moldovei în timpul luptelor dintre ruşi-austrieci-turci, întorcându-se de fiecare dată după conflicte în satele lor. În perioadele de conflict misionarul nu putea vizita localităţile, astfel că însemnările sale sunt alcătuite în mare parte din informaţii primite de la comercianţi. Dacă totuşi ar fi plecat marea majoritate a catolicilor din Moldova, aşa cum afirmă Piluzio, atunci cu siguranţă astăzi nu am mai găsi în Moldova numele scrise de Bandini în al său Codex. Dar în mod surprinzător în majoritatea localităţilor vizitate între 1646-1648 găsim foarte multe nume de familie ce sunt întânlite şi astăzi. De exemplu: Grozeşti (astăzi Oneşti) – Csorba (Ciorbă), Kis (Chiş), Demeter; Bahna – Birta, Filep (Filip), Benta; Trotuş – Kovacs (Covaci), Pap (Pop), Iakab (Iacob), Pal, Kosa (Coşa), Simon; Faraoani – Diak (Diac), Antal, Simon, Orban, Balint, Varga, Dobos, Farkas (Farcaş), Kosa (Coşa), Butnar, Doma (Duma); Valea Seacă – Farkas (Farcaş), Bogdan, Balas, Kozokar (Cojocaru), Lazar; Bacău – Buttak (Butacu), Kancsal (Cancel), Medves, Pekurar (Păcurar), Varga, Gergö (Gherguţ), Turbul (Tulbure), Illyes (Ilieş), Veres, Roka (Roca), Martis, Paskar (Pascaru), Sasko (Sascău), Kadar (Cadar), Donkos (Dancă), Csompoly (Cimpoieşu), Petre, Pall (Pal); Tămăşeni – Demeter, Varga, Gergely (Gherghel); Agiudeni (Adjudeni) – Pall (Pal); Răchiteni – Kadar (Cadar), Dobos, Gall (Gal), Csobane (Ciobanu); Săbăoani – Deak (Diac), Csobane (Ciobanu), Miklos, Varga, Antal. Iată doar câteva exemple de nume ce existau în perioada vizitei canonice efectuate de Bandini, toate cele enumerate mai sus se regăsesc şi astăzi în cadrul comunităţilor catolice din Moldova. Întrebarea ce se naşte din această înşiruire de nume din Codex se referă în mod expres dacă aceşti catolici au plecat sau au rămas pe meleaguri moldave? Răspunsul îl putem afla uitându-ne în cartea ce cuprinde însemnările călugărului Bandini pe care le putem compara cu matricolele existente în parohiile catolice de astăzi din Moldova. Abia atunci vom găsi răspunsul. Majoritatea numelor coincid. Deci cei numiţi maghiari de Bandinus sunt una şi aceaşi cu ceangăii de mai târziu.

Mărtinaş ne spune că ungurii au plecat din Moldova în Transilvania, iar în locul lor au venit români (catolici), insuficient maghiarizaţi, şi s-au aşezat în satele în care odinioară fuseseră catolicii maghiari vizitaţi de Bandini. Cea mai mare coincidenţă în această ipoteză este faptul că cei veniţi au aceleasi nume cu cei plecaţi. Mare coincidenţă a istoriei.

sâmbătă, 16 Februarie 2013

Confesiunile unui fost seminarist

Filed under: Uncategorized — zulu @ 7:33 pm

adevărul vă va face liberi!

Biserica Sf FranciscPentru a da viata celor scrise pe acest blog, m-am gandit sa invit un seminarist sau un fost seminarist si sa-i pun intrebari cu privire la drumul sau de formare. E o buna posibilitate sa aflam lucruri interesante despre formarea preotilor si calugarilor si sa putem privi cu alti ochi viata sacerdotala. Unele interviuri sunt foarte lungi. De aceea le voi structura in mai multe parti.

_____________________

Mihai: Mulțumesc pentru această ocazie. Prin acest interviu încercăm să redăm puţin din trecutul tău, în special perioada în care ai trait în seminarul de la Bacău, Iași și Roman! Prima întrebare ar fi dacă amintirile din acea vreme îţi mai produc stări emoţionale şi cum le interpretezi în 2013?

Marius: Mă bucur de inițiativa ta. Dacă îmi mai produc stări emoționale (…) Sigur, îmi produc încă anumite stări emoționale, iar asta după ce am început să-mi pun întrebări cu privire la acest trecut. Sunt opt ani pe care nu-i pot sterge din viața mea, opt ani care m-au format într-o direcție sau alta.

Mihai: Ce te-a determinat până la urmă să mergi la seminar? Căți ani aveai atunci?

Marius: Eram încă un copil. Am mers imediat după examenul de capacitate. Parohul locului a avut un rol determinant în plecarea mea la seminar. În sat, activitățile parohiei stăteau în centrul vieții noastre. Aș putea spune că aveam un loc unde să dorm (acasă) un loc unde să-mi petrec timpul liber (parohia și biserica) și un loc unde să învăț (școala). Am petrecut foarte mult timp la biserică: mergeam în fiecare zi la biserică, nu ratam nicio liturghie sau rozariu și am devenit ministrant înainte să primesc Prima Sf. Împărtășanie. Dacă e să analizăm acești ani, nu mai e o mare supriză că am mers la seminar. Țin minte că mama era împotriva și tata în favoarea plecarii mele la seminar.

Mihai: Mama ta era împotrivă?

Marius: Da. Se gândea că nu face față financiar. Eram 4 copii. Eu eram cel mai mare și probabil se aștepta să rămân mai aproape de casă.

Mihai: Cum a fost la început în Bacău?

Marius: Chiar nu-mi amintesc să fi avut probleme cu acomodarea. Țin minte că am stat într-o cameră uriasă, cu peste 12 paturi. Bine că am  moștenit de la mama un somn adânc. Era dificil să dormi cu atâția la un loc. Din clasa a 10-a am stat într-o camera cu 7-8 paturi. Puțin dificil era trezirea: ne trezeam la 5:30.

Mihai: Așa de devreme?

Marius: Da. Deci în jur de 7 ½ de somn (în sine suficient). Destul de greu la început, insă m-am acomodat repede. Bine că puteam dormi la amiază încă o oră.

Mihai: Și restul programului?

Marius: Nu vreau să te plictisesc acum cu detalii din program. Dimineața aveam orele de curs, după-amiază o oră și ceva pauză, de la 3 studiu, apoi rozariu, cina și iar studiu. La ora 10 se dădea stingerea. Sâmbăta aveam după-amiază timp pentru sectoare și seara liber. Duminica liturghie și apoi plimbarea sau vizita la bolnavi.

Mihai: Stai puțin. Sâmbăta aveați ore?

Marius: Da. Aveam Biblia, Catehismul, Spiritualitate, Istoria Religiilor, Muzică… cel mai interesant a fost Istoria Religiilor cu Pr. Chinez. Mamă ce stresant mai era. Preotul ăsta avea un talent incredibil să te pună sub presiune: ne dădea în fiecare sâmbătă lucrare de control și mai apuca să ne și predea. Uneori chiar se mai folosea de metode mai puțin pedagogice (tras de par, urechi, scosul în fața clasei).

Mihai: Și asta timp de patru ani?

Marius: Nu, nu. Am avut norocul că ne-am plâns la director și am scăpat de el. Faza era că nu mai aveam timp să învățăm și altceva în afară de istoria religiilor.

Mihai: Mai aveați profesori ca el?

Marius: Din fericire nu. Ceilalți profesori erau ok.

Mihai: Ce a fost nou pentru tine la seminar?

Marius: Regulamentul scris și ierarhia. Primul lucru cu care am fost confruntați a fost magistrul. Magistrul din clasa a 9-a a fost deschis și înțelegător. De la el am aflat mai apoi ce trebuie să respectam. Regulamentul era sfânt în seminar. Dacă încălcai regulamentul, prefectul avea grijă să te scrie în caiet.

Mihai: În caiet?

Marius: Da. Pentru fiecare clasă avea un caiet. Nu-mi mai amintesc ce poreclă avea caietul lui (Pr.) Sescu… Când încălcam ceva, ne chema în birou și scria în caiet data și abaterea. Noi mai glumeam și spuneam „Dumnezeu te iartă, Sescu notează!”. Țin minte că m-a trecut de patru ori în caiet.

Mihai: Și e mult?

Marius: Păi nu contează cantitatea, ci „calitatea”. Pe lângă acel caiet existau „avertizările”. După abateri continuate primeai pe cea de gradul I, după ce nu te linișteai primeai și pe a II-a, iar a III-a era deja viza ta pentru acasă.

Mihai: Și tu ce „viză” ai primit?

Marius: …păi după clasa a 9-a am primit prima avertizare. Iar asta pentru că m-am spovedit în timpul liturghiei, ceea ce era interzis. Pr. Sescu m-a văzut și…puf! Am progresat la gradu întâi.

Mihai: Dar de ce era interzis să te spovedești în timpul liturghiei?

Marius: Trebuia să-ți concentrezi atenția la liturghiei și să nu împiedici credincioșii parohiei să se spovedească. Atunci am dat cu nasul peste morala dublă din seminar: tu nu ai voie, iar credincioșii „normali” au voie. Interesantă logica. Chestia că, în naivitatea mea, doream neapărat să mă împărtășesc și să-l primesc pe Isus.

Mihai: Iadul e pavat cu intenții bune, nu?

Marius: Chiar asta mi s-a transmis când am fost „audiat” în birou. Bine, cel puțin am avut conștiința curată de la liturghie până la prima oră de școală. Când m-am întors de la cantină, am și fost luat de Pr. Sescu în birou.

Mihai: Și celelalte avertizmente?

Marius: Țin minte că pănă prin clasa a 11-a am rămas „curat”. Însa până și curăția era pusă sub semnul întrebării la Bacău…

Mihai: Ce vrei să spui?

Marius: În clasa a 11-a am „sărbătorit” ziua de naștere a unui coleg la o halbă de bere. Pr. Brandiu ne-a cam dejucat și eu cu încă un coleg am căzut de proști pentru că nu am recunoscut din prima. Pr. Brandiu s-a cam folosit de câteva șmecherii psihologice și ceilalți doi au recunoscut. Ideea era că cică chipurile ne-a văzut cineva. Eu am avut totuși curajul să-i spun că doresc să vorbesc cu persoana respectivă. Prefectul a zâmbit și… știa el că cineva tot o să spună ceva. Curajul meu însă nu i-a plăcut. Când a notat abaterea a rostit printre dinți „te-i fofilat bine din clasa a 10-a, nu?”.

Mihai: Ești sigur că ceilalți doi au recunoscut?

Marius: Da. Însă dacă prefectul a mers doar la nimereală, a nimeri-o bine de tot cu ăia doi. Eu mă gândesc că ne-a văzut vreun seminarist și ne-a pârât.

Mihai: Turnători în seminar?

Marius: Oho! În fiecare clasă exista cel puțin unul. Pr. Sescu avea pretenția ca noi, în spirit voluntar, să trecem din când în când pe la el și să discutăm despre „dezvoltarea”noastră. Nu era chestia de colocvii spirituale! Țin minte că în tot liceul am mers de două ori la el ca să nu zică că nu vorbesc cu el și că mă fofilez.

Mihai: Te întreb direct… ai turnat pe cineva?

Marius: Pfff… în discuțiile cu Pr. Sescu nu am turnat pe nimeni. După bac am fost forțat să torn. Însă despre asta mai târziu. Oricum seminarul te învață bine să te ascunzi și îți mai și șlefuiește abilitățile psihologice. Mi-am dat seama de jocul dublu făcut de prefect. Țin minte că m-a întrebat direct despre un coleg cu care nu mă înțelegeam perfect. Atunci am reusit să minimalizez toată chestia, deoarece nu se merita. Acum tipul a ajuns preot și cred că studiază sau a studiat în afară. Bine, nu știu dacă îl dădeau afară pentru asta, însă îi cam încurcau cu siguranță anumite căi.

Mihai: Și vorbeai de fofilare. Ce vrei să spui prin asta?

Marius: O reacție normală a copiilor și adolescenților (și nu numai) este de a încerca să vadă până unde pot întinde coarda. Regulamentul oferea foarte multe ocazii ca să încerci elasticitatea coardei. Am cunoscut foarte puțini care să nu se fi fofilat în seminar. Devenise ceva normal morala aceasta dublă.

Mihai: Morală dublă?

Marius: Da. „Peștele de la cap se împute”. Însă hai să-ți explic de la coada peștelui: în fiecare clasă existau grupulețe. E ceva normal. Fiecare grupuleț se ascundea de alte grupulețe sau de cei „solitari”. Dacă făceau o prostie, se acoperau unul pe altul. Relațiile mergeau de minune: dacă aveai pe cineva de la tine din parohie care deținea o funcție, de exemplu magistru, aveai cărți bune. De ce? Era mai ușor să introduci chestii în seminar, să ascunzi mâncare, băutură și alte chestii. Ceilalți te respectau de frica relațiilor tale. Cu cât erai mai „sus” cu atât mai mult puteai profita de „libertate”. Cel mai bun exemplu pentru morala dublă e fumatul. Fumatul era strict interzis (și era bine așa!) și se pedepsea cu mărirea taxei (deși cel pedepsit nu era cel prins, ci familia sa; părinții plăteau pentru țigările lui!). Cei din clasele mai mari aveau grijă să te „oprească” din fumat, amenințându-te cu „turnatul” dacă nu te lași. Toate acestea nu aveau de-a face cu mult cunoscuta „mustrare între frați”, ci cu apărarea propriului viciu. Cu cât mai puțin fumează, cu atăt mai mică este șansa să fi prins sau turnat. Că vobeam de capul peștelui: în clasa a 9-a chiar credeam că nimeni dintre preoți nu fumează. Mai târziu am aflat de la paroh că mai toți preoții de la seminar fumau. E interesant cum se interzice fumatul cu argumentul „păcatului” și prefectul însuși le mai tragea în cameră. Ipocrizia asta m-a schimbat după bacalaureat. Ipocrizia provenită din această morală duplicitară. Eu zic să ne oprim pe astăzi aici. Mai multe exemple de moralitate dublă voi aduce în discuțiile următoare.

Mihai: Bine. Atunci pe mâine.

Mihai: Să continuam discuția trecută cu privire la „fofilare”, așa cum o numești tu. Era un fenomen general sau doar un fenomen izolat?

Marius: Nu pot spune că era un fenomen izolat, insă nu pot nici generaliza și spune că toți seminariștii se fofileau. Mediul respectiv favoriza foarte mult dezvoltarea unei ipocrizii specifice seminariilor. Chiar și cei mai liniștiți seminariști nu erau scutiți de ocazia de a se fofila. Să rămânem la fenomenul fumatului: unii dintre noi aveam „sector” la cantină și puteam ieși mai repede de la liturghie. În drumul spre seminar exista un chiosc unde putem cumpăra diferite chestii. Așa aveai ocazia să cumperi și țigări.

Mihai: Dar de ce nu-și cumpărau singuri țigările?

Marius: Simplu: era interzis să cumpăram de la chioșc. Iar chiar dacă nu ar fi fost interzis, tot nu ai fi cumpărat țigări de fața cu alții. Exista un risc mare să fi mai apoi turnat.

Mihai: Și cum vă faceați cumpărăturile?

Marius: Erau zile în care se putea merge în oraș și să ne cumpăram ceea ce aveam nevoie. Dacă era ceva urgent, mergeai la prefect și-ți dădea voie să ieși “la oraș”, cum spunea un magistru prin clasa a XI-a. Însă foarte rar singur. Trebuia să mergi cu altcineva. Mergeai la prefect și el îți spunea cu cine trebuie să mergi în oraș.

Mihai: Și mergeați doar la cumpărături?

Marius: În mare parte da. Cei din Bacău mai mergeau pe acasă. Uneori ne uitam ce mai apare prin cinema și mergeam să vedem un film. Eu aveam un unchi în Bacău, însă nu am fost decât o singură dată la el și asta pentru a nu lăsa loc de discuții. Mai ales că nu aveam un contact foarte strâns cu el.

Mihai: Mai existau și alte momente de ipocrizie?

Marius: Să mă gândesc. A, da! Plimbarea de duminică sau în zi de sărbătoare. Existau mai multe rute și trebuia să notezi într-un caiet ce rută ai ales și cu cine mergi. Plimbarea era uneori perfectă pentru a merge să faci cumpărături, să vizitezi baruri sau să mănânci undeva. De baruri, cumpărături și restaurant nu aveam bani, așa că din clasa a X-a am început să merg în vizită la bolnavi. Plimbarea era obligatorie. Duminica după-amiază erai nevoit să ieși. Așa că vizita la bolnavi era mai edificatoare.

Mihai: Și ce făceați acolo?

Marius: Făceam o vizită unui bolnav care nu avea pe nimeni, ne rugam împreună, stăteam la o cană de ceai și ne uitam la televizor. Unii aveau „noroc” și erau tratați “și mai bine”, iar alții mergea la bolnavi foarte săraci, bolnavi care nu aveau nici măcar apă caldă. Duminica ne puteam uita la câte un meci de fotbal.

Mihai: Nu aveați televizor în seminar?

Marius: Ba da, însă aveam un program foarte strict. Doar câteva clase aveau un televizor. Uneori ne uitam și în timpul studiului, fără sunet. În astfel de cazuri aveam de-a face cu o fofilare în grup. Televizorul era bine ascuns și se putea stinge imediat ce intra cineva în clasă. O metodă foarte sigură. Unii mai erau prinși noaptea târziu la televizor sau la calculator.

Mihai: Calculator?

Marius: Da, fiecare clasă avea un calculator. Nu exista internet, însă pentru unii dintre noi nu conta. Mai instalam câte un joc pe el și se juca la greu. Exista și un program. Doar câțiva știau parola, iar eu am fost mult timp administratorul. Colegii veneau adesea la mine și le spuneam parola. Uneori era problematic deoarece mai mulți doreau să meargă noaptea la calculator.

Mihai: Noaptea? Dar nu erau dimineața chiori de somn?

Marius: Bineînțeles. Puteai însă să dormi în timpul orelor. Majoritatea profesorilor erau drăguți și ne lăsau să dormim. Unii dintre noi dormeau de la prima oră pănă la ultima. La ora preoților nu puteai să dormi. În rest… la mai toți puteai să tragi un pui de somn. Îți puneai capul pe bancă si dus erai.

Mihai: Existau alte chestii absurde în program sau în viața de seminar?

Marius: Depinde din ce perspectivă le analizezi. Să luam ca exemplu plimbarea în timpul pauzelor. Aveam trasată o linie invizibilă pentru plimbarea în curte. Iar asta ca să nu intrii cumva în contact cu cei de la liceul vecin. Era interesant: te plimbai ca un șoarece în cușcă; bine, ca șoarecii în cușcă. Aveai o priveliște interesanta: o ceată întreagă de elevi în costum. Toți în costume de culoare închisă. Sâmbăta și duminica te puteai plimba prin toată curtea.

Mihai: În costum? La ore și la studiu? Nu doar la liturghie?

Marius: Uite încă o chestie absurdă. Trebuia să purtăm costumul în fiecare zi. Cel mai dificil era statul în pantofi. Să stai de dimineața până seara în pantofi era nenoricire. Mulți dintre noi nu-și permiteau pantofi de calitate și transpirai enorm. O bună parte dintre noi aveau probleme cu picioarele. Și nu doar costumul era obligatoriu, ci și cămașa. Tricourile fără guler erau interzise.

Mihai: Dar la studiu puteați merge lejer, nu?

Marius: Poate la franciscani. La Bacău și la Iași doar în costum. Pe timpul studiului fără sacou, însă la rugăciune era obligatoriu. Îmbrăcămintea lejeră era permisă doar când făceai sport și în pat. Vara puteai purta sandale, însă cu șosete. Destul de ciudată regula asta. Nu aveai voie nici cu blugi. Purtatul blugilor era posibil doar în vacanță, însă și atunci dacă parohul tău era mai deschis. Unii aveau parohi care cereau să mergi în costum la liturghie.

Mihai: Păi atunci aveați o mulțime de spălat, nu?

Marius: Nu neapărat. Surorile de la Sf. Cruce ne spălau hainele. Adunam hainele și erau spălate acolo.

Mihai: Cum era cu igiena în seminar?

Marius: Se făcea destul de des curățenie, era bine. Problematic era cu apa caldă și dușul. Aveam doar de 2-3 ori pe săptămână apă caldă. Sâmbăta luam de la cantină apă caldă. Cel mai interesant era felul în care făceam duș: era o cameră cu 4-5 dușuri și ne spălam ca la armată, însă în chiloți.

Mihai: În chiloți?

Marius: Da. Sexualitatea era un tabu în seminar. Să nu mai vorbim de imaginea femeii pentru preoți. Pe atunci nu mi se părea exagerat să te speli așa. Mai tarziu am realizat cât de absurd era.

Mihai: Ajungem la o tema mai delicată pentru seminar: fetele. Care era poziția voastră față de fete?

Marius: Depinde de fiecare. Exista (sau încă mai există?) o anumită tendință spre misoginism. Liceul Catolic se afla în aceeași curte. Din căminul nostru puteai să te uiți la ele în camera. Din fericire am scăpat de ispita de a spiona fetele, deoarece am avut mereu camera spre curte. Unii erau prinși și luați serios la întrebări de prefect. Pe timpul pauzelor se plimbau și fetele pe afară. Ele aveau voie să meargă pe unde vor, să iasă din curte etc.. Oricum, nu se plimbau unde ne plimbam noi. Doar cele de la colegiu se mai amestecau cu seminariștii.

Mihai: Spuneai ceva de misoginism. Ce anume înțelegi tu prin misoginism?

Marius: La orele de dirigenție sau spiritualitate se abordau și astfel de teme. Țin minte că Pr. Director era mai culant. Odată ne-a spus că înțelege când ne uităm după fete: „ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!”. Alți preoți aveau o altă părere. Unul dintre prefecți ne-a povestit istoria vocației sale și a subliniat clar relația sa cu fetele: când era la școala generală trebuia să mearga mult pe jos și erau mai mulți copii din sat cu el. Doar o fată era din sat de la el în aceeași clasă. Ne-a spus că mergea singur, deoarece nu dorea să fie dus în ispită. Povești asemănătoare am auzit și de la alți preoți.

Mihai: Și relația voastră cu fetele de la Liceul Catolic?

Marius: În mare parte marcată de distanță. Asta în clasele mai mici. Mai tarziu ajungi să cunoști mai multe persoane și intrii fără să vrei în contact cu cei de la liceul catolic. Țin minte că m-am îndrăgostit și eu prin clasa a X-a. Toată istoria a durat cam 6 luni. Am ales însă calea predicată de către preoți și nu m-am lăsat dus de ispita unei relații.

Mihai: Și-ți pare rău?

Marius: Acum nu știu ce să zic. Într-o anumită masură da. Am reluat contactul după ce am plecat din seminar și mai vorbim din când în când. E căsătorită, are un copil și e fericită.

Mihai: Erau relațiile între seminariști și fetele de la liceu posibile?

Marius: Imposibile nu erau! Unii aveau o soră sau o verișoară la liceul catolic. În vacanțe se mergea, inevitabil, cu același tren și existau astfel destule momente în care să cochetezi cu fetele. Rudele te puteau vizita destul de des. Puteai astfel transmite un mesaj. Așa luau naștere relațiile de iubire. Oricum, astfel de relații, odată descoperite, erau pedepsite aspru. Dacă știai pe cineva de la liceu, erai automat „suspectat”.

Mihai: Prin ce se manifesta suspectarea aceasta?

Marius: Erai sub observație și la prima ocazie ți se puneau niște întrebări. Am aflat mai târziu că nici fetele nu erau tratate altfel. Riscau scăderea notei la purtare. Chiar și cele care știau și nu spuneau mai departe (adică nu turnau). Cunosc cazuri în care prefectul a intimidat o elevă și ea, de frică, a mărturisit totul.

Mihai: Cum adică intimidată?

Marius: Aveau o tactică foarte drăguță: te puneau în fața faptului împlinit și spuneau că X, Y a mărturisit deja și că e rușinos să minți acum. Totul se baza însă pe o bănuială a prefectului, pe un pont primit de la nu știu ce altă persoană. Astfel se declanșa o avalanșă de informații. Trebuia doar să descoperi veriga slabă. Fenomenul acesta a marcat tot parcursul seminarului. Trebuia să fi atent la tot ceea ce „vedeai”. Chiar și fără voia ta puteai ajunge într-o situație dificilă.

Mihai: Ai trăit și tu așa ceva?

Marius: Direct nu. La mine nu a fost atât de evident și nici nu am avut o relație „adevărată”, am fost doar îndrăgostit. Cu ea vorbeam doar în vacanță sau din când în când printr-un alt seminarist. Cel mai stânjenitor a fost interogatoriul Pr. Sorin. Mi-a citit o scrisoară trimisă de către cel mai bun prieten. Din scrisoare a aflat că sora lui e la liceul catolic. Atunci m-a întrebat dacă o cunosc. Era, cred prin clasa a X-a la început. Pe amicul acesta, seminarist la franciscani, îl cunoscusem cu ceva timp înainte, insă pe soră-sa nu o știam. Brandiu nu m-a crezut și mi-a spus că e cu ochii pe mine și că dacă mă prinde cu ceva o să am probleme. El se aștepta să recunosc că am ceva cu ea. Oricum, de atunci nu am mai avut zile bune cu el. În seminar, chiar dacă aveai dreptate, trebuia să-ți pleci capul în fața superiorilor.

Mihai: Interesant. Dar cum de a aflat el din scrisoarea ta?

Marius: Simplu: a deschis-o!

Mihai: Vi se deschideau scrisorile?

Marius: Din păcate da. Mi se deschidea și scrisorile primite de la tatăl meu. Le era teamă că întreținem vreo conversație cu vreo fată. Oricum, cam naivă această metodă de control. Pentru mine e cea mai mare încălcare a spațiului privat! Dacă e să mergem mai departe… chiar o încălcare a dreptului omului la intimitate. Eu chiar nu doream ca ei să afle despre problemele mele, despre problemele familiei mele sau ale prietenilor. Pentru asta existau spiritualii. Bineînțeles că trebuia să gasim alte metode de comunicare. Cum a apărut internetul am redus schimbul de scrisori, chiar dacă asta însemna o fofilare în plus. Trebuia să mergi la un internet-caffe și să fi atent să nu fi văzut.

Mihai: Și ai avut probleme cu scrisorile?

Marius: După faza cu Brandiu am mai primit o scrisoare de la tata, trimisă de sora mea. Ea nu știa că se citesc scrisorile și nici că nu avem voie să corespondăm cu fetele. Oricum, relațiile platonice între seminariști și fete nu erau posibile. Bine, asta în capul preoților. O fată pe care am cunoscut-o într-un campus organizat de parohia mea, mi-a scris și mi-a mulțumit pentru organizarea campusului. Sora mea a pus și scrisoarea ei în același plic. Sescu a vazut în asta un pericol real pentru vocația mea și pentru drumul meu spiritual. Mai ales că a înțeles greșit gestul sorei mele. Oricum, eu aveam conștiința împăcată. În vacanță a trebuit să vorbesc despre asta și cu parohul. Era ceva normal să se exagereze pentru a te pune sub presiune. De atunci i-am cerut tatei să nu-mi mai scrie, ci să vorbim la telefon. Dar chiar si telefonatul era dificil, deoarece trebuia să ceri voie și nu putea suna mereu. Iar dacă te suna cineva exista riscul să fi spionat.

Mihai: Înțeleg. Dar fetele sunt în sine un pericol pentru vocație, nu? Preoții doreau să vă protejeze, nu?

Marius: Cel mai probabil. Nu mi se pare însă a fi soluția cea mai bună. Tipul acesta de misoginism nu te ajută cu nimic. La un moment dat, ajungi să ți se spună și cum să te comporți cu sora ta. Există un cod creștin al bunelor maniere pentru seminariști. După părerea mea o cărțulie care nu merită irosirea hârtie. Educația anti-femeie primită în seminar se reduce cu cât ajungi mai departe în seminar. Seminariști sunt mai tarziu oricum confruntați cu fete, mai ales în pastorație. Un seminarist care a trăit doar după „morala” predicată în seminar va avea mari probleme în relaționarea cu persoanele de sex opus. Nu puțini sunt preoții tineri care se îndrăgostesc și nu știu pe unde să o mai ia. Ba chiar le este rușine să vorbească cu cineva despre asta. Unii se lasă pradă pornirilor și auzi cum preotul X a fugit cu fata Y și nu mai știi nimic de ei.

Mihai: Ultima oară am discutat despre relația dintre seminariști și fete. Cu privire la liceu: care era relația voastră cu profesorii din liceu?

Marius: Nu știu ce să zic. Depinde de profesor. Cred că profesorii erau mulțumiți să lucreze cu noi, deoarece eram disciplinați și silitori. Din partrea noastră exista un respect enorm pentru ei… cu mici excepții. Nu exista mari diferențe față de un liceu normal: aveam și noi corigențe, copiam și noi la lucrări, dormeam la ore și citeam altceva în timpul orelor. Știu că mulți ne compătimeau.

Mihai: Ce anume se citea în seminar?

Marius: Multă literatură spirituală și literatură universală. Cărțile lui Dostojewski, Karl May și Sienkiewicz le găseai rar în bibliotecă.  Cititul a fost ocupația mea principală în seminar. Acest interes pentru cărți începuse deja de prin clasa a III-a. Citeam tot ce prindeam la mână.

Mihai: Cu ce vă ocupați în timpul liber?

Marius: Se juca mult fotbal. Exista chiar o anumită rivalitate în această privință. Eram un jucător bun și un apărător realtiv agresiv. Fotbalul îți dădea ocazia să lași stresul să iasă din tine. Îmi amintesc cu drag de timpul petrecut pe terenul de fotbal.

Mihai: Aveați și alte activități sportive în afară de fotbal ?

Marius: Unii cantau la chitară, alții jucau șah sau table. Unii stăteau la calculator toată ziua. A, da. Mai aveam o ocupație: munca.

Mihai: Ce anume trebuia să munciți?

Marius: Erau mai multe biserici în construcție în Bacău. Să nu uităm nici de seminarul nou. Sâmbăta, după ore, existau mereu grupuri pentru muncă: de la făcut curățenie pe șantier, până la turnat betoane. Oricum, o ocupație care mai dadea culoare vieții în seminar. Cele mai stresante zile erau acelea în care mergeam la muncă de dimineața pănă seara. Unii dintre noi săreau peste micul dejun, deoarece nu era atât de comestibil și munceau pe stomacul gol până la amiază.  Cazurile de gastrită erau destul de dese. Existau și pauze, însă mă gândesc că erau cam rare. Unii vedeau în asta un tip de gulag bisericesc. Cred că unii au rămas marcați de asta. Bine, condițiile de muncă nici nu erau strălucite.

Mihai: Adică?

Marius: Exista mereu șansă să te lovești pe undeva. Țin minte că se cam călca prin cuie. Cum asigurarea medicală în Romania lăsa (sau încă mai lasă) de dorit, trebuia să ne plătim noi cheltuielile pentru medicamente. Oricum exista și posibilitatea să primești bani de la prefect.

Mihai: Existau și alte probleme de sănătate?

Marius: Viață într-o comunitate e destul de riscantă când vine vorba de boli. Dacă cineva se îmbolnăvea de gripă, aveai șanse mari să te îmbolnăvești și tu. De aceea era mai tot timpul plin în infirmerie. Unii dintre noi chiar ne bucuram când eram bolnavi, ceea ce ne aducea mai mult timp liber și posibilitatea să ne odihnim mai bine. Problema era că transfomam nopțile în zile: ziua dormeam, noaptea jucam Monopolis sau altceva. Din cauza unor infecții am primit, tot seminarul, câteva zile libere.

Mihai: Și mergea cine dorea în infirmerie sau cum era?

Marius: Nu. Mergeai la doctor și apoi cereai voie prefectului. Însă nu funcționa mereu. Îmi amintesc că am fost mutat la fereastră prin clasa a XI-a și magistrul nu a vrut să întețeagă ca am probleme cu urechile. Așa m-am ales cu o otită cronică. Când am mers la Brandiu s-a uitat el în ureche, de parcă era medic. Chiar și bolnav erai mai întâi trecut prin filtrul fofilării. Odată a trebuit să merg în infirmerie, deoarece îmi curgea sânge pe nas. Când m-a văzut Brandiu, s-a luat de mine că nu am fost mai întâi la el. I-am urmat sfatul și cu prima ocazie am mers plin de sânge la el. Atunci a înțeles că nu poți cere mereu voie de la el să mergi în infirmerie.

Mihai: Care a fost punctul culminant al celor patru ani în seminarul mic?

Marius: Cred că Bacalaureatul. După gafa făcută atunci de ziua colegului mi-am pus mai multe întrebări cu privire la drumul meu vocațional. Spiritualul și Pr. Sescu au reuși să mă convingă ca am vocație și că trebuie să demonstrez acum că nu sunt un ipocrit care se fofilează, ci un seminarist conștiincios. Până la bacalaureat mi-am văzut de treabă și nu m-a mai interesat ce făceau alții. Știu că deja la începutul clasei a XI-a terminasem de citit toată literatura pentru bac. În clasa a XII-a am descoperit și folosofia, știință care a devenit un adevărat hobby după liceu. Doamna Sandu chiar mi-a deschis gustul pentru filosofie. Însă bacalaureatul a adus cu sine o catastorfa…

Mihai: De ce o catastrofă?

Marius: Pe timpul bacalaureatului aveai mai multă libertate: prefecții nu mai dormeau în seminar și eram doar noi, cei de clasa a XII-a în clădire. Programul era lejer și aveam mult timp la dispoziție pentru examene. Mâncam în subsolul Bisericii Sf. Cruce. În momentul în care ajungi să te bucuri de mai multă libertate, mai și exagerezi. Mulți dintre noi aveau telefoane mobile cu ei (era strict interzis). Așa au ajuns să comunice cu fetele de la liceul catolic, care se pregăteau și ele pentru examene. Ba chiar s-au format anumite grupuri de seminariști și fete (de la liceul catolic) și inevitabil au apărut și unele „cupluri”. Unii dintre noi au exagerat, mergând noaptea prin baruri, etc. Fumatul era acum la ordinea zilei.

Mihai: Se pare că viața asta de libertate nu a durat mult, nu?

Marius: Oh, ba da. Tot bac-ul. În ultima zi de bac a venit potopul celor trei cavaleri: Sescu, Brandiu și Săboanu. Mulți plecaseră deja acasă și  doar puțini au mai rămas în seminar. După cină mi s-a făcut rău și am plecat în cămin. Nu-mi amintesc decât că am fost trezit de Sescu și mi-a cerut să merg cu el în birou. Apoi m-a dus într-o clasă, mi-a pus o foaie de hârtie în față și în acest timp a apărut și Brandiu. A început să țipe la mine și să spună că știa el că sunt ipocrit și că a venit momentul să dau cărțile pe față. Sescu l-a rugat să iasă și mi-a spus mai apoi, pe un ton normal, că s-a aflat ce prostii am făcut noi de bac și că e bine să scriu ce știu. Mi-a mai spus că știe de SMS-ul meu.

Mihai: Au folosit metoda „polițistul bun și polițistul rău”…

Marius: Atunci eram atât de amețit (stomacul îmi făcuse figuri), și totuși nu m-am lăsat intimidat. Mi-am dat atunci seama că  se caută veriga slabă și că urmează refacerea unui puzzle. Am recunoscut că am trimis, prin telefonul altuia, un sms unei fete, in care i-am adresat câteva cuvinte urâte (în engleză). Știam că mă vor mai chema dacă nu mai scriu ceva, așa că am mai scris că X a fumat și Z a vorbit cam des cu fata Y de la liceul catolic. Am avut însă grija să “torn” doar cazuri care nu aveau de suferit de pe urma mea, colegi care nu mai mergeau mai departe la Iași și de care știam sigur că nu-i mai influențează cu nimic.

Mihai: Dar ce anume s-a întâmplat?

Marius: Nici până astazi nu am aflat de la ce a pornit. Probabil de la o criză de gelozie sau invidie. Cineva a mers și a turnat. Imediat au venit cei trei și au început să-i caute prin curte pe cei rămași. O parte dintre ei se urcaseră pe liceul vecin și sărbătoriseră examenul de bac. Băutura era strict interzisă. Țin minte că au fost și colegi care și-au spus imediat părerea și le-au aruncat direct în față celor trei ipocrizia jocului făcut în acea seara. Doi dintre colegii mei le-au spus în față că nu vor turna pe nimeni. Au fost amenințați cu neprimirea diplomei de bac, la care un coleg i-a amenințat cu avocatul. Oricum, mai tarziu au fost interogați toți cei care plecaseră deja în vacanță.

Mihai: Adică au fost chemați la raport?

Marius: Da. Din păcate nu se mai putea salva nimic. Nu știam cine, ce și când a spus. Erau prea multe grupuri și prea multe persoane implicate în scandal. Mulți au primit un an de gândire, altora le-a fost interzis seminarul mare, iar altora li s-a oferit un an vocațional. Și eu am primit un an vocațional.

Mihai: Ai fost dezamăgit?

Marius: Păi încearcă să te pui în pielea mea: pe tot drumul meu vocațional am căutat să fiu cât mai stabil și conștiincios. Pr. Sescu chiar m-a asigurat că nu voi primi vocațional sau altceva și că pot merge liniștit în vacanță. În vacanță am primit însă o scrisoare pentru admiterea la Iași. Știu că am avut un examen de admitere destul de bun, însă nu a folosit la nimic, deoarece eram pus pe lista vocaționalului încă dinaintea examenului de admitere.

Mihai: Dar cum de nu ai renunțat?

Marius: Spiritualul mi-a băgat în cap că e doar o încercare din partea lui Dumnezeu. În seminar faci parte mai apoi din sistem, iar sistemul îți arată o cale. Calea aceasta era preoția. Celelalte seminarii și congregații nu era bune, deoarece așa am învățat în seminar. Atunci nu am văzut decât o singură cale: merg până la capat. În cei patru ani nu înveți altceva decât că ești chemat și nu ți se prezintă alte căi de viață consacrată. Aceasta se datorează concurenței din capul multora. Seminarul de la Iași “simte” o concurență divină față de cel franciscan. Probabil și invers.

Mihai: Și îți pare rău că ai luat un an vocațional?

Marius: Acum, privind înapoi… chiar nu-mi pare rău. Face parte din drumul meu și din trecutul meu. Fără acest an vocațional nu aș fi reușit să ajung la verbiți. Dacă intram direct în anul întâi, nu cred că mai scăpam de spălarea de creier. Odată luat de val, te lași purtat mai departe de „adevăr”.

Mihai: Cât ai stat la Iași?

Marius: Până de Craciun.

Mihai: Ce te-a determinat să pleci de la Iași?

Marius: Încă din liceu doream să devin misionar. Primul lucru pe care l-am făcut la Iași a fost să exprim spiritualului dorința aceasta . Spiritualul mi-a fost de mare ajutor în acest sens. Într-o sâmbătă seara au venit la noi doi verbiți și ne-au vorbit despre activitatea lor misionară. Abia atunci mi-au fost deschiși ochii și am văzut că există și altceva în afară de seminarul diecezan, de iezuiți și franciscani. Am discutat cu spiritualul și m-a sfătuit să merg la verbiți. Chiar m-a surprins prin asta: adică un diecezan îți spune să pleci de la ei.  Când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns foarte sincer: „Am dorit și eu să devin misionar, însă episcopul a avut alte gânduri pentru mine. Dacă dorești să devii misionar, mergi la verbiți. Acolo nu îți mai stă nimeni în cale”. Frumos din partea lui.

Mihai: Cu rectorul ai vorbit?

Marius: Da. Era obligatoriu să discuți mai întâi cu el. Am rămas surprins de faptul că, timp de o oră și jumătate, a încercat să mă convingă să rămân în seminar. Mi-a spus că la mănăstire e pericolul mai mare să fiu atras de viața lumească și că aici la seminar ai măcar sprijinul mulțimii. Mi-a prezentat imaginea unei șine de cale ferată și mi-a spus că la Iași, dacă dai de dificultăți pe calea preoției, sunt mai mulți care să te tragă după ei și să te sprijine. În mănăstire nu ai un astfel de suport. Mi-a spus să mă mai gândesc. Asta era prin noiembrie. Prin decembrie i-am trimis cererea de retragere.

Mihai: Ce anume te-a făcut să pleci totuși? Doar dorința de a deveni misionar?

Marius: Nu doar asta. Moralitatea dublă din seminarul mic începe să se accentueze cu adevărat la Iași. Fumatul devine o plagă în seminar. Cred că mai mult de jumătate dintre studenți merg la fumat, iar asta pe ascuns. La Iași nu se mai mărește taxa, ci se pedepsește cu “seria”. Adică prin muncă pe timpul vacanței. Relațiile cu fetele erau interzise, însă nu împiedica pe nimeni să întrețină o relație. Orașul era mare și te puteai fofila și mai bine. La Iași erai tratat mai departe ca un copil: nu exista posibilitatea dezvoltării responsabilității. Aveai un program de respectat și basta. Nu exista posibilitatea de a decide o parte din program. Ba chiar nu era voie să dormi după-amiaza. Era ca o fabrică. Și aici ți se citeau scrisorile, chiar dacă asta mai rar. Telefoanele mobile începeau să fie la modă, ceea ce a dus la un val de seminariști ce au ajuns în posesia acestor jucării. Respectul pentru intimitatea lasă și el de dorit: prefecții intrau fără să mai bată în camere. Am primit anul vocațional datorită acelor înjurături din SMS. Ce am trăit în seminarul mare? Înjurăturile erau la ordinea zilei, mai ales pe terenul de sport. Poate că am fost prea naiv la început, însă asta până când am fost trimis la origine, de mai multe ori, de către un diacon. Chiar și după meci a venit la mine în clasă și m-a înjurat. Iar asta era atitudinea multora. Ierarhia era aici și mai prezentă. Chiar mi-a fost teamă să merg la prefect, deoarece am fost amenințat de diacon cu „viață grea” în seminar. Sper ca harul preoției să-l fi liniștit un pic. Aici vedem până unde ajunge frica asta servilă, izvorâtă din ierarhia prost înțeleasă. Iar acesta nu este un fenomen izolat. Să nu fi surprins dacă ne înjură cineva pentru acest interviu :) .

Mihai: Să înțeleg că ai plecat mai ales din cauza duplicității, a moralei duble, asa cum o numești tu?

Marius: Se știa că majoritatea preoților fumează, însă nu se tolera dacă studentul fuma. Nu vreau să o fac acum pe sfântul, însă după toată istoria de la Bacău mi-am dorit să mă curăț de morala asta și să devin un preot bun, fără compromisuri deșarte. Mi-am dat mai ales seama că nu pot deveni misionar în dieceza de Iași. Dacă nu mergi după sistem, nu ai șansa să reziști. Îmi amintesc că și la Iași eram responsabil cu calculatorul. Într-o bună zi vine la mine responsabilul general, student în anul V, și-mi spune că trebuie să fiu mai atent cu ce se face la calculatorul grupei noastre, deoarece a primit un avertizment din partea preoților că se intră pe pagini porno. Probabil că avea puține cunoștinte de informatică: eu setasem dinainte să se salveze toate paginile pe care se intra. Nici urmă de porno. Știu că atunci am avut curajul să-i spun să nu ne bănuiască aiurea, deoarece eu sunt foarte sigur că se intrase din altă parte. Bineînțeles că nu i-a plăcut răspunsul meu. Calculatoarele nu aveau parole. I-am spus că nu poate învinovăți pe cineva fără probe și că de multe ori stau la calculatoare și studenți din clasele mai mari. A doua zi aveam parola la calculator.

Eu mă îndoiesc că doar studenții acceseau pagini porno. Poate că mergeau noaptea la calculator. În aceste luni petrecute în seminarul mare am ajuns la concluzia că nu are rost sa mai pierd timpul acolo. Nu doream să ajung un product de serie a seminarului. Știam că drumul spre preoție este greu și luasem decizia de a-l duce până la capat, în ciuda anului vocațional, însă nu într-un asemenea mediu. Ipocrizia, fofilarea cronică și morala dublă mi-au deschis ochii.

Mihai: După Crăciun ai mers la Misionarii Verbiti. Însă despre viața de mănăstire te voi intreba data viitoare.

Marius: Exact. Din Ianuarie am mers la Verbiti, la Roman.

Mihai: Misionarii Verbiți… cum a fost acomodarea cu noul mod de viață?

Marius: Cu adevărat am dat acolo de un nou mod de a trăi viața consacrată. Am avut probleme serioase de a mă acomoda noului mediu. Părintele formator a avut multă, multă răbdare cu mine. Am fost imediat confruntat cu ceea ce avea să fie libertatea responsabilă. Pot spune că am trăit un șoc cultural-religios.

Mihai: Sună interesant. În ce sens „șoc”?

Marius: La Verbiți nu mai ești tratat ca un copil, ci ca o persoană matură, persoană care a intrat în această congregație să descopere planul pe care Dumnezeu îl are cu tine. Nu există acea premisă de la Bacău și Iași, premisă după care toți cei care trec pragul seminarului au automat și vocație. Formatorul se află acolo să te „moșească” pe această cale și nu să te spioneze și să te pedepsească atunci când te prinde fofilându-te.

Mihai: Spuneai mai sus că ai avut probleme cu acomodarea…

Marius: Da. În momentul în care am intrat la Verbiți, eram încă marcat de mentalitatea din cele două seminarii. Formatorul era în ochii mei doar acel polițist care veghează la ordinea din seminar. Partea interesantă a fost că nu a existat un astfel de formator. Privind înapoi, chiar îmi vine să răd cât de tolomac am fost la început în relația mea cu el.

Mihai: Adică încă mai credeai că trebuie să te ascunzi?

Marius: Ceva de genul. Formatorul, de origine portugheză, a reușit să mă curățe de mentalitatea de fofilare și să-mi arate ce înseamnă asumarea responsabilității. Aici am învățat să iau viața în propriile mâini.

Mihai: Bănuiesc că a fost un proces foarte dificil…

Marius: Așa a și fost. În tot acest timp (patru ani) am învățat că vocația nu stă într-o țigară, în consumul unui pahar de bere sau în purtarea excesivă a unui costum. Am învățat aici ce înseamnă să ți se respecte intimitatea și ce înseamnă încrederea. Aici mi-a fost acordată posibilitatea să-mi dezvolt personalitatea și să nu devin un produs de serie.

Mihai: Aveați un program mai lejer?

Marius: Nu pot spune că era mai lejer. De menționat ar fi faptul că aveam posibilitatea să ne organizăm singuri programul de studiu. A fost primul pas spre independență. Aici nu aveai reguli stupide de purtare a costumului în timpul studiului. Tot aici am învățat ce înseamnă decența în îmbrăcăminte, comportament și vorbire. Cred că cel mai important a fost debarasarea de fofilare.

Mihai: Adică voi chiar erați 100% transparenți față de formator?

Marius: Din păcate nu întotdeauna. Mi-a luat însă mult timp să ajung să realizez cât de importantă este deschiderea față de formator. Aceasta m-a ajutat să mă cunosc mai bine să să mă dezvolt armonios. Din păcate, exact ca și în orice grup mai mare, apare bârfa și se formează grupulețe.

Mihai: În ce sens ai fost educat spre mai multă „libertate responsabilă”?

Marius: La Verbiți, și în mare parte în mai toate congregațiile, nu se merge pe ideea de educare prin „interzicere”, ci prin formarea la responsabilitate. Ca să nu mă repet aiurea: fumatul nu era interzis, însă erai informat cu privire la pericolul ce se ascunde sub acest viciu. A bea o bere sau un pahar de vin nu mai era un tabu și aveam toată libertatea să ieșim la o plimbare și să stăm la o terasă la un pahar de vorbă. Nu eram controlați dacă aveam radio sau celulare la noi: ba chiar era permis să deții un telefon mobil, iar asta după ce mai înainte ai clarificat cu formatorul pentru ce ai nevoie de așa ceva. Nu se punea problema “nu ai voie”, ci se punea întrebarea „la ce-mi folosește”. Faptul că nu se mai controla corespondența a fost un prim pas în a încheia prietenii frumoase cu alte persoane. În mănăstire ți se punea la dispoziție toate mijloacele de a te forma mai întâi ca om și apoi ca viitor călugăr.

Mihai: Și asta nu se regăsește la Iași sau la Bacău?

Marius: Formarea umană cam lasă de dorit. Oricum, poate e mai bine să judece alții, citind și ascultând nu doar mărturia mea. Nu ți se pare absurd să controlezi pe cineva la vârsta de 23 de ani? Să-l ții sub supraveghere, observând dacă-și folosește timpul de studiu cum trebuie? Sau să-i spui ce e are voie și ce nu are voie? La Iași era interzis fumatul și mersul la o bere. De ce?… Oare un om matur nu știe că nu e bine să fumezi? Oare chiar dăunează consumul unei beri dezvoltarea vocațională? Sau interzicerea conctactelor cu fetele: împiedică asta la Iași relațiile ascunse cu fetele? Absolut deloc.

Mihai: Și cum era la voi?

Marius: Erai liber să vezi ce-ți folosește și să conștientizezi, împreună cu formatorul și spiritualul, ce înseamnă viața consacrată. Restul e doar muzică de fundal. Nu era intezis fumatul. Crezi că s-au apucat toți de fumat? Nu. Sau am devenit alcoolici pentru că aveam bere în frigider și ne puteam servi când stăteam la televizor sau la un grătar afară? Sau am devenit un fel de Don Juan pentru că aveam „voie” să vorbim cu fetele?

Mihai: Adică voi nu aveați probleme cu fetele?

Marius: Păi aici e baiul! Cum adică probleme cu fetele? Sunt fetele o boală? Prin posibilitatea de a lucra la cateheze împreună cu persoane de sex opus, te ajută să dezvolți un comportament echilibrat și sănătos. Chiar l-am întrebat pe formator cum de are atâta încredere că nu o luam pe alte căi în această privință. Mi-a spus că are încredere în capacitatea noastră de a respecta o fată și de a ne comporta ca niște oameni maturi. Important e să înveți să-ți controlezi sentimentele și trăirile interioare și să nu le refulezi. Nu e nimic anormal a te îndrăgosti. Ce se întâmplă cu seminariștii diecezani? Sunt „încurajați” să-și refuleze sentimentele și nu mai reușesc să găsească un echilibru. Ce se întâmplă când ajung preoți? Deodată sunt confruntați cu libertatea și nu știu ce să facă cu ea. Cunosc mulți care s-au îndrăgostit și nu mai știau pe unde să o mai ia. Unii cred că a te îndrăgosti e un pericol pentru vocație.

Mihai: Îmi sună cam idealistă formarea primită la Verbiți. Chiar așa de perfectă a fost formarea ta la verbiți?

Marius: Formarea candidaților la viața consacrată îți pare idealistă în momentul în care te-ai format în seminarul mic și/sau cel mare. Bineînțeles că formarea la Verbiți nu e perfectă, însă punctul de plecare în formarea ta este unul sănătos. Chiar și aici se predica uneori apă și se bea apoi vin.

Mihai: În ce consta activitatea pastorală în Roman?

Marius: O parte dintre noi se acupau, împreună cu franciscanii, de cateheza copiilor și tinerilor la Traian. Eu am ales să rămân în Roman. Făceam, indirect, parte din Acțiunea Catolică și, împreună cu vicarul și câțiva tineri, ne ocupam de cateheza copiilor. Pe lângă aceasta mergeam și ajutam copiii la făcutul temelor. Prin colaborarea cu tinerii și cu vicarul am învățat foarte multe. A fost o posibilitate perfectă să dezvolt relații sănătoase cu alte persoană din afara mănăstirii.

Mihai: Însă există și la Iași activitate pastorală…

Marius: Da, există. Și tu ai absolvit acel an pastoral. Întrebarea e însă, câtă susținere ați primit voi de la parohi? Ce fel de activitate pastorală se făcea? A conduce rozariul și a citi lecturile la liturghie nu mi se pare activitate pastorală. Mulți dintre voi erau trimiși undeva la întâmplare și trebuia să se descurce singuri. Am auzit și de seminariști trimiși la nu știu ce ferme agricole. Țin minte că primul an a fost o catastrofă și că foarte mulți au renunțat atunci. Astăzi se pare că e mai bine. Oricum, e un pas în plus.

Mihai: Am auzit că în mănăstire sunt puțini cei care ajung preoți călugări.

Marius: Depinde acum dacă aici judecăm prin prisma calității sau prin cea a cantității. Să mă gândesc… Cred că jumătate din cei pe care i-am întâlnit acolo au mers mai departe. Există aici și o altă abordare a relației tale cu Dumnezeu. În seminariile diecezane nu se punea accentul pe rugăciunea personală. Se ricita la disperare rugăciuni standard. În mănăstire am învățat să mă rog cu cuvintele mele.

Mihai: Cum ți s-a părut pregătirea teologică a celor de la franciscani? Parcă ați mers acolo la facultate, nu?

Marius: Da, mergeam la franciscani. Nu pot spune că ar fi o mare deosebire față de pregătirea de la Iași. Adesea aveam profesori comuni. Avem profesori foarte bine pregătiți și profesori mai puțin bine pregătiți. La fel era și la Iași.

Mihai: Care crezi că a fost realizarea ta cea mai mare din timpul studiului?

Marius: Am fost puțin mândru că am reușit la Pr. Ferenț să primesc o notă bună (9) și să fiu lăudat pentru talentul meu de a mă folosi de logică în dogmatică.

Mihai: Însă logica aceasta avea să te facă să-ți schimbi orientarea mai târziu.

Marius: Așa este. Am început să trec prin filtrul rațiunii ceea ce ne învață Biblia. E interesant că pe timpul studiului înveți că Biblia e plină de contradicții (peste 200) și nu este o carte perfectă. Mi se pare mai mult decât ciudat să predici mai apoi, după studiu,  perfecțiunea Bibliei și să înveți pe alții cu totul altceva la cateheze sau la predică. La un moment dat începi să vezi că multe aspecte ale Bisericii Catolice nu sunt conforme cu învățăturile Bibliei. Într-o bună zi am ajuns la concluzia că celibatul stă pe un fundament biblic foarte subțire. Eu unul nu am mai găsit un sens biblic celibatului.

Mihai: Să înțeleg că era o fată la mijloc?

Marius: Nu era nicio fată la mijloc. Doar ideea întemeierii unei familii. Mai apoi am luat, împreună cu spiritualul, decizia că Dumnezeu are alte planuri cu mine. Dacă eram la Iași mi s-ar fi spus că îmi întorc spatele vocației.

Mihai: Deci ai ajuns la concluzia că viața consacrată nu este pentru tine. Cum au reacționat ceilalți?

Marius: Formatorul a fost puțin dezamăgit că nu am discutat cu el mai mult despre decizia mea. Poate că aici ar fi trebuit să fiu mai deschis. Se pare însă că pe atunci încă mai aveam ceva reminescențe de la Bacău și Iași. Unii au fost surprinși, alții au reacționat prin distanțarea față de mine iar foarte puțini au rămas alături de mine.

Mihai: Seminarul poate fi comparat cu un grup religios. Cineva spunea într-un comentariu că „Barometrul sanatatii unui grup religios este libertatea interioară a membrilor sau, altfel spus, absenta fricii servile si sinceritatea in toate”. Cum vezi tu seminarul folosindu-te de acest barometru?

Marius: Nu e chiar așa ușor de răspuns. Acum nu știu exact dacă în seminar se poate vorbi de o anumită libertate interioară. Leitmotivul vieții de seminar era „vocația”. Scopul seminarului era să-ți arate dacă ai sau nu vocație, deși până și acest scop era pervertit de pregătirea insuficientă a formatorilor (prefect, spiritual, director etc.). La cei mai mulți dintre ei se pot stabilii  grave lacune pedagogice. Sunt curios dacă vreun prefect a citit în viața lui o carte de sociologie sau psihologie. Să nu mai vorbim despre cunoștințe despre dezvoltarea umană a adolescenților.

Mihai: Am văzut mai sus ideea unei frici servile și sinceritatea în toate. Privind în urmă, cum poți sistematiza aceste două puncte centrale ale formării sănătoase din punct de vedere uman și spiritual al viitorilor preoți?

Marius: Încă din clasa a IX-a începi să dezvolți o anumită teamă față de formatori și magiștrii. Ierarhia pe care se bazează seminarul e unul dintre factorii care influențează procesul acesta. Mi s-a povestit că în generațiile trecute se accentua și mai mult această frică servilă. Un elev de clasa a IX-a nici nu avea voie să intre într-o clasă sau cameră aparținând elevilor aflați în clasele mai mari. Respectul era amestecat cu un sentiment de frică. Formatorul nu era (este) văzut ca și un îndrumător, ci mai mult ca un polițist care veghează peste popor. Aici intervine lipsa sincerității și împământenirea fofilării. Lipsa sincerității mergea mână în mână cu frica servilă. Cel mai grav pentru mine era produsul acestor două constante și anume pupicurismul (lingușeala). Trebuia să te „dai bine” cu magistrul, pentru a avea cărți bune la prefect. Magistrul era cheia de boltă în această relație. Aceasta ia mai tarziu alte forme: trebuie să ai relații bune cu persoanele cheie în dieceză, pentru a ajunge într-o parohie mai bună. Chiar și pentru cei trimiși la studiu nu conta neapărat capacitatea intelectuală, ci mai ales cum puncta acea persoană la disciplină.

Mihai: Spuneai mai sus ceva despre vocație. Cum se definea vocația în seminar?

Marius: De câte ori cineva renunța la seminar și se transfera în altă parte sau era dat afară, se arunca mereu citatul din Matei 22,14: „Mulți chemați, puțini aleși.” Se postula existența vocației tale prin simpla prezență a persoanei în seminar: de vreme ce ai intrat la seminar, trebuie să existe un „motor” care te-a adus aici, iar acest motor este Dumnezeu. După unul dintre formatori, tu ai fost chemat la viața de preoției, însă depinde doar de tine dacă reșești să te sacrifici pentru această chemare sau nu. Dacă nu faci față sistemului, atunci tu ești cel care a ratat șansa și nu altcineva.

Mihai: Adică Dumnezeu te-a chemat și tu trebuie să te conformi regulilor pentru a ajunge în slujba Sa ca și preot?

Marius: Ceva de genul. Țin minte că am vorbit cu un seminarist care a intrat la seminar doar pentru a urma dorința părinților. Ajungând în clasa a XII-a, a început să discute serios cu spiritualul și cu prefectul despre o eventuală renunțare la drumul spre preoției. Până în ultima clipă au încercat să-l convingă că are vocație. Era un băiat foarte inteligent și a reușit să se opună presiunii. Nu este singurul caz de genul acesta. Există ceva pervers în formarea aceasta: mulți se consolează cu ideea că o să treacă el seminarul. E ca un pact cu dracul până treci puntea și apoi, prin harul preoției, te lepezi de el.

Mihai: Am văzut înainte care sunt condițiile pe care trebuia să le urmezi pentru a ajunge mai departe la Seminarul Teologic din Iași. Cum de nu s-au comentat niciodată aceste condiții și cum de nu au existat elevi care să se opună acestor metode de formare?

Marius: Asta mă întrebam și eu când am ajuns la mănăstire. Nu trebuie să uităm că în seminar asculutarea trebuie să fie una oarbă, fără a pune sub semnul întrebării ceea ce ți se spune să faci. Odată ajuns în seminar, ți se băga în cap că ai vocație și că trebuie să fi puternic pe această cale. Singura șansă de a-L urma pe Cristos era să învingi ispitele: fumatul, băutura, discoteca, fetele, blugii, freza etc.. În momentul în care, odată sosit în seminar, la vârsta de 15 ani, iei de bun tot ceea ce ți se servește, începi să te acomodezi în această lume crezând că așa este normal și singura modalitate de împlinire. “Anormalul” devine normal. Se deschid apoi două lumi în fața ta: cea din seminar (lumea bună) și cea din afara seminarului (lumea rea, presărată cu ispite la orice pas).

Mihai: Presupun că existau și crize ale vocației.

Marius: Desigur. Astfel de crize erau încununate și de crizele de personalitate sau poate că o criză vocațională nu era altceva decât o criză de personalitate. La vârsta adolescenței începe cristalizarea personalității. În seminar nu aveai cum să te dezvolți ca individ. Poate ai observat că mai toți seminariștii au în comun un anumit tip de comportament și de relaționare cu lumea. Unele seminarii se aseamănă cu o fabrică de conserve: produsele finale sunt aproape identice. Cunosc cazuri de seminariști care, datorită lipsei de pregătire psiho-socială și psiho-spirituală a formatorilor și spiritaulilor, au clacat și au avut sau încă mai au nevoie de asistență psihologică specializată. Odată stabilit că nu mai ai ce căuta în seminar, se rupea orice legătură cu persoana respectivă. Dragostea creștinească se oprea acolo. Nu-l mai interesa pe nimeni dacă ai reușit să te transferi la alt liceu sau nu sau dacă familia din care proveneai era distrusă. Totul începe însă foarte devreme: încă din seminarul mic erai pregătit și introdus în „arta de a te îndepărta” de familie. Familia ta devenea Biserica. Problema era că mulți seminariști aveau o legătură strânsă cu familia lor și o astfel de rupere lasă bineînțeles urme de neșters.

Mihai: Ce anume te face să crezi că seminariștii nu se dezvoltau individual?

Marius: Programul din ambele seminarii nu-ți oferea posibilitatea să te dezvolți individual. Nu exista, exceptând educația intelectuală, posibilitatea să te dezvolți individual. Se poate vorbi de o „de-formare” în procesul de obținere a unui seminarist standard: prin îmbrăcăminte, rugăciune, îndoctrinare etc. Toți primeau același mesaj de „formare” și erau educați să vadă lumea prin ochii preoților responsabili de (de) formarea lor. Până și aspectul fizic al persoanei trebuia să treacă prin calapodul regulilor: freza pe mijloc era interzisă, părul lung de asemenea (apropo, avea Isus părul lung sau scurt? În iconițe vedem altceva, nu?), îmbrăcămintea, etc. Putem vorbi de o asemănăre cu unele secte.

Mihai: Eu cred că exagerezi puțin prin a asemăna seminarul diecezan cu o sectă…

Marius: Dacă e să analizăm seminarul după o definiției a sectei… nu, chiar deloc. Hai să vedem ce caracterizează o secta: „Orice grup care are o structura de conducere autoritara de tip piramidal, care primeste toate invataturile si orientarile de la persoana din varf. Acest tip de grup pretinde a fi singura cale catre Dumnezeu, nirvana, paradis, realitatea ultima, potentialul deplin – cu alte cuvinte, spre fericire – si va folosi tehnici de control al minţii sau de re-formare a gandirii (spalare de creier) pentru a obtine controlul asupra vietii membrilor sai si, de asemenea, pentru a-i tine in ograda proprie. Parasirea sectei este privita ca o crima. Alte criterii de identificare:

1. Elitismul: superioritate (cei alesi, rasa superioara, etc), posedarea adevarului absolut, ceilalti gresesc.

2. Abuzul libertatii (abuz teologic, spiritual, social, psihologic)

Tipuri de abuzuri impotriva libertatii:

  • Abuzul individualitatii – adoptarea unei mentalitati de grup
  • Abuzul intimitatii – relatiile cu cei apropiati sunt rupte sau compromise in mod serios
  • Abuz financiar
Mentalitatea “noi contra lor” – cei din afara apartin unei lumi inferioare, daca nu chiar ostile
  • Abuzul timpului si al energiei
  • Abuzul vointei persoanei – se cere supunere absoluta fata de doctrina si autoritatea aferenta grupului

Consecinte:
Schimbare de personalitate,
pierderea identitatii,
paranoia,
dezorientare sociala,
complexe severe de culpabilitate”.

Mihai: Foarte interesant. La asta chiar nu m-am gândit. Poți dezvolta ideea?

Marius: Am să încerc. Seminarul de la Bacău și de la Iași se prezinta ca un grup cu strucură ierarhică, cu reguli precise și organizare proprie. Ca și diecezan primești un anumit impuls în a crede că tu ești superior celor de la franciscani sau alte seminarii și congregații. Individualitatea este înlocuită de către mentalitatea de grup. Cum spuneam mai sus, relația ta cu familia trebuie să fie cât mai redusă, deoarece tu ai apucat pe drumul tău și nu te poți întoarce. Familia reprezintă un mic impediment în formarea ta. Ba chiar ni se spunea adesea că cel care își întoarce capul înapoi, nu e vrednic de chemarea primită. Lumea din afară era plină de pericole pentru membrii seminarului și voința persoanei era bună atâta vreme cât o foloseai pentru a te supune regulilor. Cunosc seminariști care și-au pierdut identitatea și au căzut într-o dezorientare socială de nedescris. Au intrat și ieșit de multe ori din seminar (sau au schimbat foarte des seminarul) și nu au reușit să-și dezvolte o viață „normală”. Cei mai mulți dintre ei se simt vinovați că nu au făcut tot ceea ce trebuia ca să ajungă preoți.

Mihai: Pentru starea aceasta sectară a seminariilor sunt vinovați formatorii, episcopul sau cine?

Marius: Poate că nu ar fi rău să ne uităm în curtea noastră. Sunt de părere că și seminariștii sunt vinovați în egală măsură, deoarece acceptă cu prea mare ușurință felul în care se lasă formați (sau deformați), încercând să se împace cu gândul că trece el și timpul seminarului și că vine timpul când o să se schimbe vremurile, vremuri în care o să-și conducă singuri viață. Unii însă sunt atât de naivi, încât uită ca mai tarziu, ca și vicar, totul o ia de la capăt. Cel mai interesant sunt acei seminariști care, pe timpul formării, erau duplicitari (adică nu respectau regulile: fumau, mergeau în baruri, aveau relații ascunse cu fetele etc.). Unii ajung în poziția de formator și devin foarte meticuloși în a descoperii pe cei care se fofilează (e totuși absurd ca tu, ca și formator să fumezi și să “vânezi” seminariști). E un mecanism interesant de a refula propriile experiențe. În același timp e tipic moralei duble din seminarii, morală dublă care se trăiește și în viața de preoție (cunosc preoți care nu fumează de față cu credincioșii pentru a nu scandaliza). Interesant că se discută pe tema aceasta, însă rămâne totul doar la nivelul acesta și nu se caută soluții. Morala dublă intră într-un proces de cronicizare.

Mihai: Să înțeleg că această formare continuă și în preoție?

Marius: Da. Vorba unui prefect de la noi: omul prost și craca strâmbă nu o mai îndreaptă nimeni. Cred că se referea indirect și la el. Ca preot ai însă anumite responsabilități față de comunitate. Acum însă nu trebuie să te mai ascunzi de un prefect, ci de comunitate.

Mihai: Ajungem acum la finalul interviului nostru. Ce dorești să transmiți celor din seminarii sau/și celor care se ocupă de formarea candidaților?

Marius: Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi sau ceva de genul acesta. Eu cred că am făcut un prim pas în clarificarea modului în care se forma (formează) în seminariile din Moldova. Problema e că sunt foarte puțini cei care au curajul să se manifeste în public; presiunea este prea mare. Elevii și studenții ar trebui să-și pună întrebări serioase cu privire la formarea lor. Sunt sigur că mulți dintre ei sunt capabili să treacă prin filtrul rațiunii ceea ce trăiesc. Atât le pot spune: citiți, citiți și iarăși citiți! Însă nu doar Biblia și Catehismul! Formatorii au nu doar o datorie morală de a-i călăuzi pe drumul vieții, ci mai ales una socială. Nu ar fi rău să-și facă singuri un examen de conștiință în care să analizeze poziția în care au ajuns. Poate nu ar fi rău să se întrebe dacă doresc să îndeplinească rolul unui milițian sau rolul unui frate mai mare care te sprijină în formarea ta ca om și mai apoi ca și creștin.

Mihai: Care crezi că va fi rezonanța acestui interviu?

Marius: Nu-ți fă speranțe deșarte! Sunt convins că vor exista mulți preoți care vor vedea în acest interviu un atac la adresa lor și a Bisericii. Împortant nu este o anumită rezonanță, ci mai ales dacă aceste persoane încep să-și pună singur anumite întrebări. Poate că aici găsim rădăcina problemei: din cauza mentalității de grup, mulți nu mai sunt capabili de a gândi singuri. Oricum, e mult mai comod să te lași dus de val, decât să “pierzi” timpul  punându-ți întrebări și căutând răspunsuri. Eu sper ca vor mai fi și alții care te vor ajuta să faci puțină lumină în acest punct.

Mihai: Mulțumesc pentru timpul acordat și mult succes mai departe în activitatea ta.

Marius: Și eu îți mulțumesc pentru invitație și numai bine.

luni, 24 Decembrie 2012

Crăciun fericit !

Filed under: Uncategorized — zulu @ 6:21 pm

Duminică, 9 Decembrie 2012

Votând USL e ca şi cum ţi-ai da singur la gioale

Filed under: Uncategorized — zulu @ 2:23 pm

ReclamaIrina Băcăoanu Nu cred că se mai îndoieşte nimeni de masa mare de proşti pe care România o deţine. La o statistică descriptivă, pe fugă, ai afla că mulţi îl vor pe Ceauşescu sau pe Dej. Şi-ţi vor argumenta dorinţa de juri că au şi dreptate.
Haina vechilor comunişti, cu doctrină cu tot,  o îmbracă cu mândrie, USL. În tot ceea ce fac, seamănă perfect cu acţiunile unei cooperative disperate şi avidă de putere. Comuniştii mai puneau câte un leu la alocaţie să închidă ochii prostimii.

Ăştia noi, dau dovadă de imaginaţie fără limite: îţi proptesc în uşi de la rebusuri, pixuri şi mănuşi fără degete până la aprinzătoare de aragaz, lumânări parfumate şi chiloţi tetra. Deh, ce-a găsit şi sponsorul prin magazie!
Pentru mine (şi o spun fără rezerve) cei care votează cu USL nu sunt decât oportunişti care fie că au de câştigat de pe urma acestor alegeri dacă le iese ciumegu’ în frunte, fie că sunt cretini care strigă “Jos Chioru’ ” şi nici nu ştiu de ce. Mai există o categorie deloc de neglijat: cei cărora nu le pasă. Ignoranţa e poate cea mai dureroasă dintre toate.
Tardiv o să fie să-şi dea cu tesla-n organe când or vedea că Europa ne arată curu’ şi fondurile europene vor fi amintiri . Sau de ce nu, la modul cum practică USL-ul o politică făţişă anti-europeană, cred că scoatem paşapoartele de la naftalină şi umblăm din nou prin uşile ambasadelor după vize, că prea ne-o luasem în cap să facem turism doar cu buletinul.
Alegeţi USL şi urmaşii voştri au tot dreptul să vă renege! Voi le ruinaţi viitorul. Şi-aţi făcut-o simplu: votând de partea celor care-l au ca Dumnezeu pe Năstase, Iliescu şi Hrebenciuc.

Duminică, 14 Octombrie 2012

Ceangăii din Moldova – copiii vitregi fideli ai Vaticanului

Filed under: Uncategorized — zulu @ 4:21 pm

Csángó Bogdán Tibor Cititorul de rând – dacă aude ceva despre ceangăii din Moldova în cel mai bun caz îşi aduce aminte poate de muzica lor populară, datorită mişcării de dans popular din ultimele decenii numită “Táncház”, se gândeşte poate la ceva vag că li se întâmplă o mare nedreptate şi că sunt foarte săraci.

Deşi – având o istorie zbuciumată – au devenit păstrătorii structurilor celor mai arhaice ale istoriei culturii maghiare, deoarece diferitele lor grupuri trăiesc izolate de Munţii Carpaţi într-un mediu străin din punct de vedere lingvistic, religios şi etnic de 200-500 de ani (sau de mai mult timp). Graiul lor a conservat cuvinte şi structuri vechi de mai multe secole, cântecele lor populare, baladele lor, credinţa lor, obiceiurile, arhitectura lor populară prezintă acea fază care a fost caracteristic pentru întreaga maghiarime acum 2-3 sau 5-6 secole.

Să încercăm să privim mai de aproape cine sunt ceangăii, unde trăiesc, de când, în ce fel de condiţii.

Denumirea lor de etnie: „csángó-ceangău”, după constatarea lingvisticii derivă din cuvintele de dialect secuiesc: „csángál”, „elcsángál” (a hoinări, a se rupe de ceilalţi), caracterizând foarte potrivit un grup etnic rupt din sânul marii majorităţi a maghiarimii şi ajuns foarte departe de ea.

Pe teritoriul României de azi trăiesc mai multe grupuri de ceangăi. În Transilvania, lângă Braşov sunt ceangăii din Ţara Bârsei numiţi ceangăii din Şapte Sate, pe teritoiul de est al judeţului Ciuc de odinioară trăiesc ceangăii ghimeşeni din Valea Trotuşului, sunt şi ceangăii din Deva („repatriaţi” din Bucovina în Deva în anii 1880), în cele din urmă putem vorbi despre grupul etnic de ceangăi cel mai arhaic şi cel mai numeros, despre grupul ceangăilor moldoveni, din punct de vedere etnografic ramificându-se şi ei în trei grupe.

Contrazicând datele statistice din anii 1901 şi 1930, statistica românească de azi nu ştie de maghiari moldoveni. Numărul lor poate fi doar estimat. Potrivit estimărilor din partea bisericii, în Moldova trăiesc circa 250 000 de catolici români. Datorită faptului că românii – aproape în totalitatea lor – sunt de religie ortodoxă, catolicii pot fi socotiţi unguri sau de origine ungurească. Există păreri precum că a aparţine de un grup etnic nu depinde de aceiaşi limbă ci, în primul rând de religia comună (sau de numeroase alte tradiţii).

În zilele noastre cel mult 80–100 000 de ceangăi mai vorbesc limba lor maternă străveche, ceilalţi cunosc doar limba română. Ei mai păstrează doar o amintire vagă că strămoşii lor erau unguri, sau nici atâta, dar nu se consideră de etnie românească pentru că nu sunt ortodocşi.

Cum au ajuns maghiarii în Moldova?

Trebuie să ne referim la timpurile descălecatului, doarece teritoriul moldovean dintre Siret şi Prut este parte integrantă a ţării istorice numit „Etelköz” şi locuit de unguri, înainte ca, împinşi de atacurile tot mai ameninţătoare ale perenegilor, să fi venit pe diferite drumuri, în Bazinul carapto-dunărean, realizând descălecatul din 896.

Potrivit unor supoziţii, nu toată populaţia maghiară şi-a părăsit vechiul ţinut, cei rămaşi sunt înaintaşii unei părţi ai ceangăimii, aşa numiţi „ceangăi din nord”, păstrători ai specificului cel mai arhaic al maghiarimii.

Între timp printre anii 1000–1100 ungurii păgâni de odinioară s-au creştinat. Ungaria creştină în 1068 a devenit vecină la est cu Cumania păgână. Regii unguri purtau numeroase războaie cu cumanii păgâni năvălitori însă – la îndemnul papei – având interesul primordial de întotdeauna al creştinării popoarelor păgâne – erau trimişi şi misionari catolici în Cumania.

Aceşti primii misionari şi populaţia şi militarii veniţi împreună cu ei alcătuiesc cele dintâi grupe ale maghiarilor ajunşi în Moldova.

Nu datorită activităţii misionarilor ci, mai ales, faţă de pericolul crescând al invaziei mongolilor au căutat cumanii protecţia regelui Ungariei creştine: în 1227 regel cumanilor Bars s-a creştinat şi a ordonat ţara şi poporul său sub protectoratul regelui ungar. Astfel Cumania, cum este precizat într-una dintre diplomele papale, a devenit „terra sua” parte integrantă a Ungariei. Din Transilvania a pornit procesul de emigrare a elementelor maghiare, secuieşti şi săseşti dincolo de Carpaţi. În văile râurilor s-au înfiinţat sate ungureşti şi târguri ungaro-săseşti, fapt confirmat în hrisoavele rămase şi în toponimie. Papa Grigoriu al IX-lea a mulţumit printr-o scrisoare rezultatele obţinute de către regele Ungariei Bela al IV-lea în propagarea creştinismului. Pentru cumanii creştinaţi a fost înfiinţat un nou episcopat cu reşedinţa în Moldova, aparţinând sub suveranitatea episcopatului din Esztergom.

Invazia mongolilor din 1241 a şters de pe faţa pământului episcopatul cuman împreună cu formaţia statală cumană. Cumanii rămaşi în viaţă s-au mutat pe Câmpia Maghiară.

Pe teritoriul rămas cu o populaţie rară a început să se înfiltreze populaţia păstorească numită vlah, sau mai târziu: român. Regele Ungariei Nagy Lajos a înfiinţat aici Cara-Bogdania, Principatul Moldovei de mai târziu.

Populaţiei maghiare catolice rămase în viaţă se adaugă grupurile catolicilor maghiari sosite de dincolo de Carpaţi. Încă nu se ştia dacă în Moldova va învinge creştinismul de tip oriental (ortodox) sau cel din vest (catolic). Unii dintre domnii Moldovei au simpatizat cu religia catolică, unii aveau chiar soţii unguroaice, acest lucru i-a protejat pe catolicii maghiari, saşi şi polonezi. Perioada respectivă este caracterizată de o toleranţă religioasă.

Târgurile se dezvoltă, sunt înfiinţate noi episcopate catolice, iar în cele mai multe sate îşi duce traiul o populaţie maghiară înstărită.

Între timp creşte numărul populaţiei maghiare din Moldova cu sosirea noilor grupuri de dincolo de Carpaţi veniţi aici ca refugiaţi sau însărcinaţi cu paza hotarelor.

După pierderea bătăliei de la Mohács (1526) şi destrămarea în trei părţi a Regatului Ungar influenţa maghiară în Moldova încetul cu încetul slăbeşte. Catolicii maghiari rămân fără ocrotire politică şi religioasă. După mai puţin de o sută de ani misionarii sosiţi aici în scrisorile lor adresate Vaticanului se plâng despre ruinarea unei vieţi catolice odinioară înfloritoare.

Îngrijirea sufletească a credincioşilor catolici nu mai depindea de episcopatul de la Esztergom şi a călugărilor franciscani de la Şumuleu-Ciuc, ci era încredinţată de către Roma preoţilor italieni şi polonezi care, necunoscând limba poporului, n-au ştiut să comunice cu el.

În profida acestui fapt în perioada secolelor XVI–XVIII din Transilvani pustiită de războaie interne şi de foamete au sosit în Moldova noi grupuri de emigranţi, mai cu seamă secui care au văzut o continuă ştirbire a privilegiilor lor strămoşeşti. Ultima emigrare în masă a secuilor a avut loc în 1764, când, de pe urma vărsării de sânge de la Siculeni mii de secui şi-au părăsit locurile natale. Au fost înfiinţate în Moldova un şir de sate noi ai căror locuitori şi azi îşi mai cunosc obârşia.

După acest eveniment numărul emigranţilor noi s-a micşorat considerabil. Cei de aici cu greu îşi duceau traiul lor de toate zilele, în zadar s-au plâns pentru recunoaşterea limbii lor materne, pentru preoţi de aceiaşi limbă cu ei. Între timp Moldova a devenit un principat suveran. După 1862 cu unirea sa cu Muntenia a fost înfiinţată România, căreia, în perioada de după primul război mondial i-a fost anexată Transilvania, Dobrogea, Banatul. Naţionalismul şi intoleranţa devine tot mai apăsătoare. Se încearcă o asimilare totală. Limba ceangăilor este poreclită ca „limba diavolului”, preoţii lor începând cu ultimele decenii ale sec. al XIX-lea sunt pregătiţi la seminariul din Iaşi într-un spirit de naţionalism-extremist, ca nişte „ienicari” ai zilelor nostre resping poporul de unde se trag, limba lor maternă.

Cercetând documentele rămase despre ceangăi reiese din ele ca un leit-motiv în decursul secolelor cererea cu umilinţă: „să ne trimiteţi preoţi care cunosc limba nostră, conducători duhovniceşti care înţeleg frământările noastre cele mai intime.”

În anii 1970 catolicii de la Lespezi solicită „doar un lucru mărunt”, care poate fi acordat foarte uşor, fără a necesita cheltuieli de bani, din iubire creştină frătească, de oameni: limba maternă maghiară în biserică.

Însă „limba maghiară a pierit din biserici şi putem afirma că în Moldova nu există limba maghiară”.

Papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei sale din 1999 în România a ajuns doar până în Bucureşti, nici credincioşilor săi catolici din Ciuc nu le-a dat importanţă pentru a-i vizita. Telespectatorul atent – urmărind emisiunea despre vizita papală, la marginea masei ortodoxe putea să observe grupuri de ceangăi şi de secui din Ciuc îmbrăcaţi în port naţional care îl ascultau pe papa „lor” retraşi, modest şi în tăcere.

luni, 6 August 2012

Mitul românităţii ceangăilor (Partea I)

Filed under: Uncategorized — zulu @ 9:05 pm

jurnalulunuisacerdot / În anul 1985 apărea în România Socialistă cartea lui Dumitru Mărtinaş: Originea ceangăilor din Moldova, volum în care autorităţile comuniste ale vremii îşi puneau mari speranţe că vor putea convinge Occidentul de şovinisimul unguresc şi de justeţea naţionalismului exacerbat pe care încă se baza conducerea comunistă. Prin cartea lui Mărtinaş se încerca închiderea definitivă a „problemei” ceangăilor, prin cea mai simplă metodă cu putinţă: negarea existenţei lor, ba mai mult mutarea identităţii acestei populaţii în sfera de influenţă a românismului, realizându-se astfel şi politica Partidului Comunist privind minorităţiile naţionale.

Modul de apariţie al cărţii ne este descris de către Ion Coja, cel care s-a îngrijit de apariţia cărţii după decesul lui Dumitru Mărtinaş survenit în anul 1979. Cuvintele sale au fost adăugate în ediţia a doua, editată la Bacău în anul 1997: „Cartea totuşi a apărut. În 1985. A apărut ca să se mai convingă o dată lumea de adevărul proverbului care spune că fiecare pasăre pe glasul ei piere. În primăvara sau vara anului 1985 urma să se ţină un al nuştiu câtelea congres al comuniştilor de la Budapesta. După tipicul comunist, cu câteva luni înainte, adică în toamna lui 1984, conducerea de partid a publicat tezele ce urmau să se discute la congres. În textul acestor teze se făceau referiri şi la maghiarii din România, referinţe nu tocmai «principiiale», ci făţiş iredentiste. Aducându-i-se la cunoştinţă liderului P.C.R., lui Nicolae Ceauşescu, acesta a dat dispoziţie ca până la data congresului comuniştilor maghiari să se scoată în România o carte care să răspundă, într-un fel, tezelor «neo-naziste» de la Budapesta”. Din textul lui Ion Coja vedem în mod clar care au fost directivele reale ce au dus la apariţia acestei cărţi. Acesta era modul de a trata o minoritate în România? Cu siguranţă că nici măcar Partidul şi Ceauşescu nu credeau că lucrarea lui Mărtinaş ar fi una ştiinţifică, dar raţiunile de stat expuse mai sus, dădeau liber la cărţi care să contrazică alte poziţii ideologice şi nicidecum nu prima elementul adevărului şi ştiinţei.

Din expunerea lui Ion Coja se nasc câteva întrebări legitime din partea oricărui cititor:

1.     Cât de ştiinţifică poate fi o lucrare dictată de însuşi Nicolae Ceauşescu?

2.   Dacă evidenţa românităţii ceangăilor era unanim acceptată de istoricii români, de ce a trebuit ca acestă lucrare să fie un răspuns la „referinţele făţiş iredentiste” ale Budapestei?

3.     Care sunt premisele reale ce se află la baza lucrării profesorului Mărtinaş?

Pe lângă aceste întrebări mai pot fi ridicate în mod cert şi altele la fel de pertinente. Cred totuşi că majoritatea dintre noi pot să răspundă cu uşurinţă la cele trei întrebări ridicate mai sus.

Să ne oprim însă la fondul problemei şi anume: sunt sau nu ceangăii români? Vom răspunde la întrebare utilizând concluziile la care a ajuns Dumitru Mărtinaş:

1. „Ceangăii n-au fost asimilaţi lingvistic în Moldova, ei nu au învaţat româneşte aici, fiindcă la 1766 erau bilingvi şi vorbeau româneşte în graiul lor vechi adus din Transilvania”.

Dumitru Mărtinaş foloseşte foarte mult ca pilon de sprijin în concluziile sale scrisorile lui Zöld Péter, în special Notitia de rebus hungarorum qui in Moldavia et ultra degant. Acesta a fost publicată în anul 1780 în germană, iar în anul 1783 în maghiară la Bratislava. Scrisoarea tratează problemele unor comunităţi recent înfiinţate şi nu a celor deja existente, decât în mod periferic şi nesemnificativ. În privinţa localităţilor deja existente acestea fuseseră inventariate în urma vizitei arhiepiscopului Marco Bandini în toate parohiile catolice din Moldova între 19 octombrie 1646 și 20 ianuarie 1647, el a redactat așa-numitul Codex Bandini (Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum romani ritus in Provincia Moldaviae), care era destinat să fie trimis la Roma; Zöld cauta în schimb comunităţile preponderent secuieşti, deci a folosi ca document exhausiv scrisoarea aceasta şi pe cea trimisă episcopului de Alba Iulia, Batthyány doar de dragul unor concluzii favorabile indică nu doar superficialitate ci şi un interes în a face din ceangăi o altă naţionalitate. (va urma)

Important: Toate drepturile de copiere, reproducere si distributie sub orice forma sunt rezervate si apartin autorilor blogului “adevarul va va face liberi!” http://jurnalulunuisacerdot.wordpress.com), in conformitate cu legislatia in vigoare in Romania. Pentru distribuirea acestui text este nevoie de acordul scris al unui moderator (trimite un e-mail la: sacerdotusquo@gmail.com). Orice alta situatie neprecizata aici necesita consultarea si acordul prealabil al moderatorilor acestui blog.

luni, 16 Iulie 2012

Pe 29 iulie avem treabă ! NU mergem la referendum

Filed under: Uncategorized — zulu @ 7:34 pm

Duminică, 1 Iulie 2012

Ceangău în Romania?

Filed under: Uncategorized — zulu @ 12:53 pm

Stau singur si ma-ntreb
De ce-am plecat de-acasa
Sa fie blestemul
De veacuri ce ne-apasa” (Phoenix, În umbra marelui urs)

SURSA / În capitolul 15 al Evangheliei după Luca citim cum Isus ne îndeamnă să ne bucurăm împreună cu prietenii noștrii în momentul în care am regăsit ceva pierdut. Urmând același exemplu, doresc să vă fac pe toți părtași la bucuria mea! Ce am regăsit? Mi-am regăsit identitatea pierdută de-a lungul anilor, identitate răpită de societate și de către cei dragi. În momentul în care am descoperit acest lucru nu a mai fost posibil să tac: oricând am ocazia, împărtășesc această bucurie. Ce fel de bucurie?

În vara anului trecut mi-am vizitat un bun prieten din sat. Știind că e pasionat de istorie, l-am întrebat ceva despre orginea satului. Am pufnit în râs cand mi-a spus că suntem un fel de unguri. Unguri? Asta era ultima glumă bună pe care o auzisem în ultimul timp. M-a amuzat tare această declarație și mă gândeam că cei din Transilvania, unde prietenul meu studiase teologia, i-au spălat creierul. Altfel nu îmi puteam explica aberațiile lui cu privire la „rădăcinile ungurești ale satului„. De la originea satului am trecut repede la fotbal, pentru a evita orice discuție inutilă, însă fără a observa că în minte mi se împregnase întrebarea: „si dacă are dreptate?”.

De atunci a rămas această întrebare undeva în adâncul minții. Pentru mine a fost mereu clar că sunt român, că „mă trag” din Decebal și Traian, că am origine latină si mai știu eu ce clișee învățate în școală. Prin decembrie, anul trecut, am dat din întâmplare peste un articol interesant ce descria situația etniilor din România. Printre aceste etnii am descoperit cuvântul „ceangău”. În acest moment mi-am amintit că mama vorbește acest grai și că unii copii din sat își băteau joc de mine din cauza accentului ei. În acel timp nu îmi era prea clar ce înseamnă a fi ceangău. Mama e „ceangău”și totuși nu mă regaseam în această grupă etnică. De ce nu mă simțeam ca și membru al acestei grupe? Era o întrebare la care nu gaseam raspuns. Mama e ceangău, iar mie mi s-a băgat în cap că sunt român. Apoi mi-am amintit ce îmi spusese prietenul meu cu privire la originea satului și din acest moment nu am mai reușit să îmi astâmpăr setea de a afla mai multe despre această etnie, căutând cu sete articole care să îmi răspundă la multele întrebări cu privire la rădăcinile mele. După multe zile de lectură mi-a devenit clar că nu am rădăcini latine, că nu provin din doi bărbați (Decebal și Train) și că nu vorbesc (la fel ca mulți alții) limba maternă. E o descoperire ce mi-a schimbat viața: sunt CEANGĂU și mă bucur enorm de această descoperire!…și prietenul meu avea dreptate!

Cum se face că nu vorbesc limba ceangăiască? Mama mi-a dat un răspuns mai mult decăt clar: „tatăl tău mi-a interzis să vă învăț”. Acest caz e doar unul din sutele, poate miile de cazuri în România și e trist. E o bucurie mare să descoperi de unde provii, însă în același timp te doare să afli că această etnie e „pe cale de dispariție„ și că procesul de românizare a acestei etnii și-a atins, în multe locuri, scopul. Mă simt mai ales trădat de cei dragi, de cei ce au împiedicat ca eu să învăț acest grai. Mă simt trădat de Biserica Catolica, care de-a lungul secolelor a participat și a favorizat acest proces de românizare, Biserică căreia i-am dedicat ani de zile și pe care am slujit-o fidel în tot acest timp. Mă simt trădat de statul român, stat care mi-a băgat în cap că sunt român și că toți cei care vorbesc un fel de ungurește nu sunt unguri, ci români.

Faptul că sunt ceangău, nu înseamnă că ponegresc Biserica Catolică și țara. M-am născut în acestă țară și am fost crescut de această Biserică, însă în momentul în care descoperi că proprii tăi „părinți” te-au educat greșit și te-au îndoctrinat, te îndepărtezi de ei și urmezi drumul tău personal, încercând să descoperi cine ești tu cu adevărat.

Purtăm cu noi un blestem străvechi (m-am inspirat aici după cântecul celor de la Phoenix) și sper că pe viitor Dumnezeu își va întoarce fața către toți ceangăii din România și așa va aparea în lumina Lui adevărata lor identitate, iar acest blestem va disparea precum stropul de apă căzut pe o piatră încinsă de soare!

joi, 19 Aprilie 2012

Pe pământ dobrogean, în buricul Dobrogei se vorbeşte limba maghiară

Filed under: Uncategorized — zulu @ 9:15 pm

 Silvia PASCALE  /Aţi crede că este o ciudăţenie, dar în buricul Dobrogei se vorbeşte limba maghiară. Sunt ceangăii din localitatea Oituz, descendenţi ai ungurilor, care deşi nu s-au născut aici, vorbesc despre Dobrogea ca despre “acasă”. Bătrânii păstrează cu sfinţenie tradiţia şi chiar se roagă în limba maghiară. S-au căsătorit şi şi-au făcut un rost aici, dar singura lor temere este ca obiceiurile să nu dispară în volbura noilor vremuri.

Pe pământ dobrogean, la 22 de kilometri de Constanţa, în localitatea Oituz, oamenii vorbesc, cu totul neaşteptat, limba maghiară. Sunt urmaşii ceangăilor din Bacău, care, cu secole în urmă, au trecut munţii ca să păzească frontierele fostului Imperiu Austro-Ungar. “Acasă” înseamnă acum pentru ei Dobrogea. După ce au câştigat luptele de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, Regele Ferdinand a decis să-i trimită aici şi să-şi primească pământul promis. Aici s-au înstalat în perioada interbelică, s-au căsătorit şi şi-au ridicat cămine, iar copiii lor le poartă povestea mai departe. Odată ajunşi pe pământ dobrogean, oamenii nu au mai vrut să se întoarcă în Moldova. Lucru care nu face altceva decât să contrazică traducerea cuvântului „ceangău”, adică hoinar.

Au rămas să îmblâzească sălbăticia şi să transforme uscăciunea în belşug, iar pământul cu buruieni în ogoare. Aşa a ajuns un petic dobrogean să se transforme în căminul ceangăilor. Tanti Verona are 76 de ani. Tatăl ei a fost unul dintre cei care au bătut primii ţăruşi care au delimitat noua localitate. Astăzi se mândreşte că este strămoş al ceangăilor şi că duce mai departe tradiţia. Vecinii spun despre ea că le ştie pe toate. Şi, în plus, are câte o vorbă bună pentru fiecare. În Oituzul dobrogean, majoritatea localnicilor sunt romano-catolici. Tot ceea ce trăiesc, tot ceea ce simt, se raportează la credinţă. Nu lipsesc în nicio duminică de la biserică pentru că asta ar însemna pentru ei un păcat de neiertat. Rugăciunile le-au călăuzit paşii ceangăilor tot timpul. Aşa au prins rădăcini şi tot aşa vor dăinui. Chiar dacă tinerii care au rămas în sat îi numeri pe degetele unei mâini, limba ceangăiască, portul tradiţional, povestioarele bătrânilor vor trăi veşnic.

Faci click pe linkul indicat şi poţi vedea reportajul video❗

http://www.reporterntv.ro/stire/pe-pamant-dobrogean-in-buricul-dobrogei-se-vorbeste-limba-maghiara#

luni, 26 Martie 2012

Tu pe cine-l vrei primar ;)

Filed under: Uncategorized — zulu @ 6:58 pm

sâmbătă, 24 Martie 2012

File de istorie

Filed under: Uncategorized — zulu @ 8:11 pm

marți, 7 Februarie 2012

Rezultate recensământ 2011 / Bacău / Cleja

Filed under: Uncategorized — zulu @ 9:35 pm
Autor / Ceea ce puteam doar intui, acum e oficial. Suntem mai puţini. Mult mai puţini. O spun rezultatele parţiale ale Recensământului Populaţiei şi Locuinţelor de la sfârşitului lui 2011. Dacă la începutul lui 2010 în judeţ erau peste 716 000 de locuitori conform Direcţiei Judeţene de Statistică, la începutul lui 2012 Bacăul are cu peste 123 000 mai puţini locuitori.
583 588 de persoane. Atâtea figurează în rezultatele parţiale ale Recensămnântului Populaţiei şi Locuinţelor, pe care Direcţia Judeţeană de Statistică le-a făcut publice. Faţă de ianuarie 2010, când Statistica indica pentru judeţ o populaţie de 716 260 de persoane, acum sunt cu  132 672 de bacauani mai puţin.
La nivelul municipiului, rezultatele parţiale ale Recensământului indică rezultate dramatice: un număr de 133 460 de locuitori, cu peste 42 000 in minus faţă de populaţia stabilă de la 1 ianuarie 2010.
În ceea ce priveşte “Structura etnică a populaţie stabile din judeţul Bacău”, 96,1% din locuitori s-au declarat români, conform rezultatelor parţiale ale recensământului, 2,6% s-au declarat rromi, 0,7% sunt maghiari, iar celelalte etnii însumează 0,3% din totalul populaţiei din judeţ.
561 mii persoane (96,1%) – români
15,3 mii persoane (2,6%)  – rromi
 4,4 mii persoane (0,7%) – maghiari  
1,6 mii persoane (0,3%) – alte etnii
Numărul persoanelor pentru care nu a fost înregistrată etnia (nu au dorit să o declare sau nu erau prezente) a fost de aproape 1,4 mii persoane, reprezentând uşor peste 0,2% din populaţia stabilă a judeţului.”
„Din totalul populaţiei stabile a judeţului, 99,4% (580 mii persoane) se regăseşte în cele 222,2 mii gospodării ale populaţiei. Restul de aproape 3,6 mii persoane au fost înregistrate în spaţii colective de locuit sau sunt persoane fără adăpost.”

CLEJA = total 6621, din care de etnie români =6251 ; etnie maghiari =161 ; alte etnii = 145 ;  etnie nedeclarată  = 62 ;

Pentru mai multe informaţii oficiale , dar provizorii, click pe adresa :

Recesământul populaţiei şi a locuinţei judeţului Bacău

sâmbătă, 31 Decembrie 2011

La mulţi ani 2012 !

Filed under: Uncategorized — zulu @ 9:57 pm

miercuri, 14 Decembrie 2011

Curtea de conturi spune că nu le miroase gura ;)

Filed under: Uncategorized — zulu @ 6:53 pm

marți, 27 Septembrie 2011

Prezenta cumanilor ar fi schimbat ceva?

Filed under: Uncategorized — zulu @ 11:17 pm

Emilia Corbu / Cumanii din Ungaria si puterea unui zvon

Ungurii îi numeau pe cumani „kun” sau „kunor”. 40.000 (fara femei si copii) de cumani, condusi de regele Kuthen, au cerut regelui Ungariei, Bela al IV-lea, sa îi primeasca în tara lui. Acesta i-a primit cu bunavointa, calculând potentialul lor militar. Au fost crestinati în rit catolic si nasul de botez al lui Kuthen a fost chiar regele maghiar. Convietuirea lor alaturi de unguri a fost însa imposibila. În primul rând datorita faptului ca aveau preocupari diferite. Ungurii încep sa îi acuze pe cumani ca vitele lor le distrug semanaturile si recoltele, ca le rapesc femeile, ca autoritatile îi favorizeaza etc. Dupa mai multe interventii si discutii, Dieta maghiara s-a întrunit si a hotarât ca populatia cumana sa fie separata pe familii nobiliare care, cu oamenii lor, sa fie raspândite în toate provinciile Ungariei. Aceasta decizie a fost respinsa de Cumani, care au refuzat sa se desparta si prin urmare s-au dus cu totii în tinutul nelocuit al Ungariei. Disensiunile au încetat, dar viata lor în pustie nu era prea fericita, de vreme de unii cumani ajunsi în saracie se angajeaza, pe mai nimic, la unguri. Când lucrurile pareau linistite apar tatarii. Regele si nobilimea maghiara s-au mobilizat greu. I-au chemat si pe cumani ,care au venit cu totii „într-o inima de pe unde se aflau”. S-a raspândit însa un zvon conform caruia cumanii ar trece de partea tatarilor. Zvonul s-a dovedit ulterior fals, dar consecintele lui au fost catastrofale. În primul rând, regele Kuthen a fost arestat, ungurii s-au rasculat împotriva cumanilor si cum garda care urma sa îl însoteasca pe Kuthen la rege a intrat înnarmata, garda cumana a ripostat cu sageti. Desi ungurii spun ca nu au vrut sa îl omoare, capul lui Kuthen a fost aruncat pe fereastra multimii rasculate. Când cumanii au auzit de asasinarea regelui lor au fost descumpaniti, dar daca au fost atacati de unguri au ripostat si, trecând prin foc tot ce le iesea în cale, au parasit ungaria, trecând în Bulgaria.

Prezenta cumanilor ar fi schimbat ceva?

Cert este ca unor razboinici nomazi doar o cavalerie nomada le putea raspunde, iar singurii care stiau sa lupte cu tatarii erau cumanii. Înca de la venirea lor în Europa cumanii au dovedit ca luptau diferit de ceilalti. Atacurile lor aveau mereu elementul surpriza, fie ca atacau noaptea, fie din locuri de unde nu te asteptai. De asemenea, stapâneau tehnica învaluirii adversarilor, foloseau locurile înguste, mlastinile, simulau atacuri în alte zone, pentru ca apoi sa atace din alta parte. Ca sa nu mai spun ca ploaia de sageti pe care cumanii au abatut-o asupra cruciatilor care atacasera Imperiul Bizantin în 1204, a ramas de neuitat pentru francii care si-au pierdut atunci pe „vestitul împarat Balduin”. Cumanii luptau de pe cai, în goana, ca unii care stateau tot timpul pe cai, de acolo vorbeau, îsi mânau vitele, se odihneau si tot caii îi însoteau în mormânt.

Faptul ca erau singurii care aveau sanse împotriva tatarilor o dovedeste lupta din 1285, când atacul tatar asupra Ungariei a fost respins doar de cumani,  ramasi sa lupte alaturi de regele Ladislau al IV-lea, abandonat de nobilimea maghiara.

Între timp, Ungaria, confruntata cu o criza demografica, i-a reprimit pe cumanii care aici se vor stabili definitiv.

Older Posts »

Blog la WordPress.com.