Emilia Corbu / Cumanii din Ungaria si puterea unui zvon

Ungurii îi numeau pe cumani “kun” sau “kunor”. 40.000 (fara femei si copii) de cumani, condusi de regele Kuthen, au cerut regelui Ungariei, Bela al IV-lea, sa îi primeasca în tara lui. Acesta i-a primit cu bunavointa, calculând potentialul lor militar. Au fost crestinati în rit catolic si nasul de botez al lui Kuthen a fost chiar regele maghiar. Convietuirea lor alaturi de unguri a fost însa imposibila. În primul rând datorita faptului ca aveau preocupari diferite. Ungurii încep sa îi acuze pe cumani ca vitele lor le distrug semanaturile si recoltele, ca le rapesc femeile, ca autoritatile îi favorizeaza etc. Dupa mai multe interventii si discutii, Dieta maghiara s-a întrunit si a hotarât ca populatia cumana sa fie separata pe familii nobiliare care, cu oamenii lor, sa fie raspândite în toate provinciile Ungariei. Aceasta decizie a fost respinsa de Cumani, care au refuzat sa se desparta si prin urmare s-au dus cu totii în tinutul nelocuit al Ungariei. Disensiunile au încetat, dar viata lor în pustie nu era prea fericita, de vreme de unii cumani ajunsi în saracie se angajeaza, pe mai nimic, la unguri. Când lucrurile pareau linistite apar tatarii. Regele si nobilimea maghiara s-au mobilizat greu. I-au chemat si pe cumani ,care au venit cu totii “într-o inima de pe unde se aflau”. S-a raspândit însa un zvon conform caruia cumanii ar trece de partea tatarilor. Zvonul s-a dovedit ulterior fals, dar consecintele lui au fost catastrofale. În primul rând, regele Kuthen a fost arestat, ungurii s-au rasculat împotriva cumanilor si cum garda care urma sa îl însoteasca pe Kuthen la rege a intrat înnarmata, garda cumana a ripostat cu sageti. Desi ungurii spun ca nu au vrut sa îl omoare, capul lui Kuthen a fost aruncat pe fereastra multimii rasculate. Când cumanii au auzit de asasinarea regelui lor au fost descumpaniti, dar daca au fost atacati de unguri au ripostat si, trecând prin foc tot ce le iesea în cale, au parasit ungaria, trecând în Bulgaria.

Prezenta cumanilor ar fi schimbat ceva?

Cert este ca unor razboinici nomazi doar o cavalerie nomada le putea raspunde, iar singurii care stiau sa lupte cu tatarii erau cumanii. Înca de la venirea lor în Europa cumanii au dovedit ca luptau diferit de ceilalti. Atacurile lor aveau mereu elementul surpriza, fie ca atacau noaptea, fie din locuri de unde nu te asteptai. De asemenea, stapâneau tehnica învaluirii adversarilor, foloseau locurile înguste, mlastinile, simulau atacuri în alte zone, pentru ca apoi sa atace din alta parte. Ca sa nu mai spun ca ploaia de sageti pe care cumanii au abatut-o asupra cruciatilor care atacasera Imperiul Bizantin în 1204, a ramas de neuitat pentru francii care si-au pierdut atunci pe “vestitul împarat Balduin”. Cumanii luptau de pe cai, în goana, ca unii care stateau tot timpul pe cai, de acolo vorbeau, îsi mânau vitele, se odihneau si tot caii îi însoteau în mormânt.

Faptul ca erau singurii care aveau sanse împotriva tatarilor o dovedeste lupta din 1285, când atacul tatar asupra Ungariei a fost respins doar de cumani,  ramasi sa lupte alaturi de regele Ladislau al IV-lea, abandonat de nobilimea maghiara.

Între timp, Ungaria, confruntata cu o criza demografica, i-a reprimit pe cumanii care aici se vor stabili definitiv.

Vichilix Somușca/

Gyorgyine pater a fost un preot de nota 10.

După Gyorgyine Pater a venit ca paroh părintele Eduard Ferenț. Eduar pop. Un preot învățat, un om drept și cu o cultură foarte mare. Se comporta frumos cu noi. Erau câțiva care spuneau că este un dușman al poporului dar noi nu dădeam importanță acestor zvonuri. Eduar pop de la bun început ne-a spus în bisercă ”Aud că oamenii din sat vorbesc mai mult pe ungurește. Rog bătrânii care nu știu româneste să folosească la spovadă limba pe care o știe și o vorbește”. Marea majoritate a oamenilor au răsuflat cu ușurință, pentru că aceste cuvinte erau destul de importante pentru ei. Eram mândrii de Eduar pop și eram mândrii că suntem din Somușca.

Eduar pop a fost un preot de nota 9-10.

Din 1984 succesorul lui Eduard Ferenț a fost părintele paroh Gal Mihai. Gal pop. Parohia din Somușca a intrat pe un drum al decăderii morale, care ține și în zilele noastre. Gal pop era mai mult un bețiv decât un păstor al sufletelor. De multe ori adormea în scaunul de spovadă, se clătina vizibil în timpul liturghiei. Semâna mai mult a maistru zidar decât a preot. De la început ne-a zis de pe altar că ”Să nu vorbească nimeni pe ungurește în scaunul de spovadă pentru că eu nu vreau să aud nimic în limba asta a diavolului”. De multe ori certa femeile mai în vârstă să numai vorbească pe ungurește. Prima dată a început să-și bată joc de tineretul satului. A impus ca distracțiile să se țină numai până la orele 22. După ora 22 se plimba cu ciomagul în mâna și pe cine găsea pe drum sau în poartă cu prietena, îl lua la ciomăgit. Spovăduia numai pe cine vreoia. Era mereu beat și mereu nervos. A desființat consiliul parohial și a pus oameni noi care erau fideli lui. A început să-și impună legile propii pentru tot satul.
Am început să ne debusolăm. Numai simțeam că suntem ascultați în problemele noastre, numai auzeam un cuvânt de laudă, nu mai aveam un ajutor sufletesc, numai eram mândrii de noi în acele timpuri crâncene ale comunismului. Am început să mergem cu capul aplecat. Ne-am uitat fără să comentăm nimic cum a izgonit din sat familia lui Patrascu Gheorghe Pitiri, din niște motive personale. Pâna la căderea dictaturii comuniste numai securitatea reprezenta un anumit frâu ptr Gal pop. După decembrie 89 Gal pop nu a mai ținut cont de nimeni și nimic. Era o perioadă întunecoasă când fiecare om își căuta locul în țara asta. Economia era la pamânt. Moralitatea se împotmolise undeva prin mocirla comunistă. Oamenii atunci aveau cea mai mare nevoie de biserică. În perioada asta nefastă Gal pop începea demolarea bisericii vechi. Bani nu erau. Locurile de muncă se desființau în fiecare zii cu sutele. Tot mai mulți începeau să se uite din ce în ce mai des la fundul paharului cu vodca Bunica sau Adio Mamă. În vremurile acelea nu ne lipsea o construcție de biserică nouă. O construcție grandioasă, un edificiu care ne-a terminat material mai mult de cinsprezece ani și care defapt nu se va încheia niciodată. Este o cladire prost gândită și anapoda construită. Gal pop ne-a luat biserica construită de strămoșii noștrii, medeanul din fața bisericii, teii, grota, umbra rece de vară a nucilor de lângă biserică. NE-A LUAT ISTORIA SATULUI.
Avem în schimb a ”catedrală”, o dita mai biserică în care vara e foarte cald și iarna e foarte frig. O biserică fără temelie adevărată pentru că a fost facută fără dorința satului. Ne aducem bine aminte când Gal pop nu a ascultat de majoritatea satului și s-a răstit la noi spunând că dacă nu vrem, el o să facă și singur biserica asta. Nume nu spun cine era lângă el pentru că acum numai are rost. Din păcate dărămatul a mers repede dar ridicatul a fost lung si cu eforturi imense din partea satului.
La liturghia de seară din ziua sfințirii bisericii Gal pop ne spunea că ”Numai acum îmi dau seama că biserica asta nu e goală ci e prea mare pentru satul acesta”.

Mulțumim pentru sinceritate.

La slujba de rămas bun ne-a prezentat următorul paroh în felul următor ”Nu mai am puterea să continui această biserică dar va veni un preot cu multe pile sus puse și el va termina biserica”.

Gal pop a fost un preot de nota 5-6.

Următorul paroh a fost preotul Maties Francisc. Omul cu pile. Un preot încrezut, cu studii superioare, cu lipsa culturii generale și a celor șapte ani de acasă. A venit cu un Golf II pe care l-a schimbat in III. IV. si a plecat cu golf V. În timpul cât a fost parohul satului, noi eram după placul lui când o turmă de oi, vite, nestiutori de carte, boi, animale și multe altele de acest gen. Fiind un om al timpurilor noi, pentru el timpul însemna bani. Deci din lipsă de timp, bine înțeles, la noi slujbele de duminică țineau 25-30 de minute. Temele predicilor erau luate de pe radio șanț și nu prea aveau nici o tangență cu cărarea spre Dumnezeu. Era mai mult ocupat cu învrăjbirea dintre noi şi cu ofertele PSD. Ne invăța de pe altar cum trebuie făcut sex. După spusele lui era o necesitate pentru că suntem niște animale și să ne învățăm ca oamenii. A încercat să ne explice că trupul credinciosului decedat este defapt un hoit, că nu trebuie să facem praznic în cinstea fratelui nostru trecut în viața veșnică. Ne-a interzis trasul clopotelor când se aducea în sat un frate de al nostru decedat în alt loc. De Sfintele Rusalii Duhul Sfânt nu ia nici un fel de chip cel mai puțin chip de porumbel, că florile care se sfințesc în biserică nu sunt bune nici pentru vaci darămite pentru înlăturarea duhurilor rele sau pentru altfel de obiceiuri. El făcea liturghie cu prohod și cununie la un loc căci așa vreoia el. Defapt nu înțelegeam de cine își bate joc cu acest gest, de familia îndoliată sau de familia veselă. Încet încet am început să credem că noi suntem niște oameni de nimic. După el satul era împărțit în felul următor: o mână de oameni buni (apropiații lui, PSD-iștii) și restul, oameni de nimic și fără caracter minus UDMR-iștii care defapt nici nu erau oameni. Dar cum bine știam el venise să ne termine biserica. Toată puterea muncii satului în acești ani lucra ce și cum putea prin străinătăți. Se trimiteau acasă bani, din care o treime sau de multe ori chiar și jumătate erau absorbite de construcția bisericii și de schimbul golfurilor + excursiile prin străinătăți ale preotului. Cel puțin așa se crede, având în vedere că el avea un salariu de cinci-șase millioane pe lună. După acești ani de deprimare sufletească și decădere morală, îndepărtare de la adevărata credință în Dumnezeu încercam să sperăm în mai bine.

Matieș Francisc a fost un preot de nota 4-5.

În 2008 parohul din Somusca era Preotul Cosa Stefan. Un om inteligent, cult, învățat și gospodar. A priceput repede că suntem debusolați și învrăjbiți unii împotriva altora. La început a încercat să elimine aceste divergențe dintre oameni. O parte din consătenii noștri văzând că preotul nu e de nici o culoare politică și că nu are de gând să asculte de primarul PSD-ist, imediat l-au trecut obligat în tabăra PDL sau UDMR. Acești oameni erau mereu torționați de preotul Maties și de către primar. Lucrurile au escalat din grav în foarte grav. Decăderea noastră a atins culmi de neînchipuit in viața acestui sat pașnic până nu de mult. Am aruncat fecalii de om în curtea parohiei, ne certam în gura mare cu preotul după slujba de duminică. Ne-am luat la bătaie cu preotul. Am ajuns ca azi să fie o rușine să zici că ești din Somușca.

Coșa Stefan a fost un preot de nota 8-9.

Acum este preot paroh părintele Ciceu Valentin. Încă nu-l cunoaștem. Doar atât știm că e din Faraoani. Oamenii din Tărâța au spus și bune și rele despre el. Pâna de crăciun o să-l cunoaștem și noi. Sperăm să ne arate drumul bun spre Dumnezeu.
Să ne trezească dragostea Dumnezeiască din noi. Să ne învâțăm a simți iubirea aproapelui. Să trăim ascultând de cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Să ne arate că timpul nu înseamnă bani, timpul înseamnă însăși viața noastra, viață cu care suntem datori lui Dumnezeu. Să ne ajute să fim uniți și să trăim în spiritul lui Dumnezeu așa cum au trăit părinții și părinții părinților noștrii. Să ne dăm seama că satul nostru a fost și este un sat cu oameni demni și mândrii, și trebuie să ieșim din acest val de degradare morală în care am fost aruncați de niște oameni incapabili în munca lor. Oameni care nu au avut chemare pentru a fii în slujba Domnului.

Să fim ca odinioară: ” Mândru de a fii din Somușca”.

„Ce înseamnă a manipula?”

Ora de conştientizare. „Profesori” – Felicitas, bibliotecara satului şi Isidor Ştirbu, membru al Asociaţiei Romano-Catolicilor „Dumitru Mărtinaş”. Nu-şi spun ceangăi, ci români. Cele şase fete s-au aşezat în faţa lor, la o masă din bibliotecă.

-„De ce vreţi voi să învăţaţi maghiara?”, întreabă Felicitas.

-„Ca să ştim o limbă străină, cine ştie ce se întâmplă mai târziu şi poate o să avem nevoie. Şi, dacă tot e gratis…”, răspunde una.

-Sare colega: „O profesoară unguroaică ne-a spus că înainte la noi se vorbea maghiară curată şi cu timpul s-a (neîncrezătoare)… românizat. Şi ei au venit să reînnoiască limba, cumva. Dar nu ştiu dacă să cred asta”.

-Dar „de ce cred ele că le-au sosit profesori de maghiară şi nu de engleză”? Tăcere. Fetele se privesc ca la lecţie, când ai răspunsul corect, dar nu-l dai, de teamă să nu greşeşti. Claudiei i se mişcă buzele, dar nu se aude nimic. Apoi, în şoaptă:

-„Ca să, ăăăă, ne atragă?”. Colegele o privesc îngrozite, ca şi când Claudia le-ar fi citit gândurile. E prima dată când vorbesc despre asta.

-„Pe site-ul Asociaţiei Maghiarilor Ceangăi scrie că profesorii voştri sunt angajaţi să vă predea etnologie maghiară. Nu limbă”, zice Isidor.

Felicitas deschide dicţionarul şi, rar de tot, le citeşte definiţia cuvântului „etnologie” – ştiinţă care se ocupă cu studiul caracterelor etnice, cu structura şi evoluţia popoarelor.Închide dicţionarul. Fetele n-o mai ascultă. Încep să se întrebe una pe alta:

-„Cum s-ar zice… ăăăăă…. din români să fim maghiari?”. Claudia scutură din cap: „Nu, nu, e imposibil, noi suntem în România, nu în Ungaria”.

Isidor îi explică cum că ungurii de la asociaţie ar încerca să introducă obligatoriu limba maghiară în şcoli, iar că asta nu o pot face decât dacă-i conving şi pe ceangăi.

-„Nu e nimic rău în a şti şi această limbă, dar nu mi-ar conveni ca copiii mei să vorbească numai maghiară”, îi răspunde ea.

Felicitas le şochează cu încă o întrebare:

-„Voi ştiţi ce înseamnă a manipula?”.

Nota admin. blog : Da Felicitas, ştim…tocmai ce aţi făcut voi se cheamă manipulare, adică “actul de a influenţa sau de a persuada  executat desăvarşit“

Puii de ceangăi, cazuri sociale

„98% dintre copiii care vin la cursurile astea sunt cazuri sociale. Ca să-i atragă, asociaţia nu le oferă numai bani, ci şi alimente. Eu sunt ceangău get-beget, dar nu ştiu ceangăieşte, vorbesc numai româneşte. La noi, tinerii mai ştiu pe ceangăieşte doar înjurăturile. Mie îmi place România, vreau să trăiesc aici. Am refuzat ofertă de muncă de mii de euro în Dubai, deşi aici câştig mai puţin”, spune Isidor. „Ştiu un român care predă maghiară copiilor ceangăi, îi învaţă şi dansuri populare ungureşti. Mi-a zis că lucrează cu copii între 6 şi 14 ani, că ăştia sunt mai influenţabili. El primeşte bani pentru asta, mi-a zis că o ia ca pe o afacere şi că nu vrea să se gândească dacă e rău, sau e bine”. Domnii de la judeţ s-au supărat pe cursurile de limbă maghiară. Inspectoratul Judeţean Bacău a dat în judecată Asociaţia Maghiarilor Ceangăi, cerând desfiinţarea acesteia. Însă a pierdut.

Adrian Solomon, preşedintele asociaţiei, ne-a explicat aşa: „Ceangăii vorbesc o maghiară arhaică, fiindcă aici nu s-a produs niciodată reînnoirea limbii, ca în Ungaria. Sate întregi ca Faraoani, Cleja sau Pustiana sunt comunităţi compacte  de ceangăi de origine maghiară, dar oamenii au fost educaţi că sunt români. De asta, în locurile unde copiii mai înţeleg maghiara, am angajat referenţi care să facă cu ei activităţi extraşcolare”. Însă de la „ora de conştientizare” din bibliotecă, activităţile extraşcolare parcă nu mai merg aşa de bine. Isidor Ştirbu zice că, după asta, fetele s-au sfătuit între ele şi şi-au luat o pauză de maghiară.

Integral AICI

Gherghel Istoc  vrea sa i se recunoasca suferinta îndurata pentru pamântul pe care l-a pierdut în regimul comunist. Primarul comunei nu stie de aceasta solicitare si afirma ca i-a dat „toate pamânturile la care avea dreptul“. Edilul spune ca nu l-a mai vazut pe om de ceva timp prin comuna.

Gherghel Istoc (78 de ani) din comuna bacauana Cleja afirma ca a facut o solicitare catre Primarie în care cerea sa fie declarat „erou viu“. Omul spune ca de 50 de ani sufera ca nu-si recapata terenurile care apartin familiei sale si care, au fost luate abuziv, de regimul comunist. El considera ca i se cuvine acest titlu, deoarece, a avut „de îndurat umilintele autoritatilor“ de fiecare data când a solicitat pamântul pe legile fondului funciar. De altfel, Istoc a dat în judecata primarul comunei Cleja, proces penal care a ajuns pâna la Înalta Curte de Casatie si Justitie.  Supararea barbatului a atins cote maxime atunci când Instanta Suprema nu i-a dat câstig de cauza. „Mult rau mi-a facut autoritatile locale în ultimii ani. Si în vremea regimului comunist se faceau nedreptati, dar nu asa de mari. Pentru toate câte am îndurat, pentru ca urmasii mei si mosteneasca în vecii veacului acest pamânt, am cerut sa fiu declarat «erou viu»!“, a spus revoltat Gherghel Istoc. Barbatul din Cleja a chemat în instanta si Comisia Judeteana de Fond Funciar Bacau si a facut sute de sesizari la Presedentia României, Guver, Ministerul Administratiei si Internelor. În plus, a facut solicitari la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii ca sa afle daca cei care îi pun oprelisti, nu sunt  „securistii de altadata“.

A oprit masina lui Ceausescu, a dansat cu Tariceanu

Gherghel Istoc afirma ca a fost persecutat de fostul regim comunist si ca abuzurile au continuat si dupa 1989. În urma solicitarilor facute la CNSAS a primit raspuns ca fosta Securitate i-a întocmit doua dosare. ”Am fost urmarit. Mi s-a desfacut contractul de munca. Am fost somer fara bani. L-am oprit pe Ceausescu pe Calea Victoriei sa-i spun ce nedreptati s-au facut asupra mea”, a mai spus batrânul. De acuzele lui Istoc nu scapa nici actualii sefi din administratia locala si centrala. ”M-am adresat lui Basescu, am fost prezent când a venit fostul prim ministru Tariceanu în Bacau si i-am spus problemele mele. Atunci ne-am prins în hora. Nu a folosit la nimic treaba asta”, a mai spus Istoc. Barbatul mai crede ca daca va obtine pamântul pentru care se lupta, acesta va fi vesnic în mostenirea familie. ”Daca eu nu fac asta, copii mei, nici atât. Dupa 50 de ani de lupta, daca îl voi primi, acesta va fi al nostru pentru totdeauna”. În urmatoarele zile, Gherghel Istoc spera ca Institutia Prefectului Bacau sa efectueze verificari în Cleja, pentru a descoperi toate neregulile produse acolo. ”De la Prefectura mi-au spus ca vor face o ancheta în comuna. Acolo au fost îmbogatiti cinci boieri. S-au facut multe smecherii. Trebuie prinsi acesti hoti”, a spus suparat Istoc.

„I-am promis lui Basescu 33 de prajini la Cleja“

Omul nu si-a pierdut orice speranta. El crede ca daca presedintele Basescu ar afla de problemele sale, cu siguranta, l-ar ajuta.   Acesta este si motvul pentru care i-a promis ca-i doneaza o bucata de 33 de prajini din terenurile sale agricole.  „Vreau sa-i dau lui Basescu o bucata din terenul meu. Desi am mai afirmat acest lucru, Basescu înca nu stie de donatie!“, a mai adaugat Istoc. Ionel Joca, primarul comunei Cleja, afirma ca nu stie de solicitarea omului ca sa fie declarat „erou viu!“. „Habar nu am de o asemenea cerere. Nu l-am mai vazut pe Istoc de vreo doi ani. I-am dat tot ce a avrut!“, a declarat primarul comunei Cleja.

document

Domnule prefect,

Cu riscul de a fi catalogat „reclamagiu” sau în oricare alt mod, vă aduc la cunoştinţă că,  ultimul răspuns cu numărul 13919/14.07.2011 , primit de la instituţia prefectului ca răspuns la petiţia adresată dumneavoastră cu numărul 10225 din 23.05.2011,  în care v-am semnalat/adus la cunoştinţă aspecte deloc legale (după părerea mea şi a multor membri din comunitatea Cleja) ce se întâmplă la Şcoala generală nr 2 Cleja, mă nemulţumeşte în integralitate. Dacă la celelalte răspunsuri primite  la problemele ridicate, am considerat să nu comentez, la acesta nu pot trece cu vederea conţinutul evaziv, deoarece sfidează realitatea din teren .

Daţi-mi voie să cred că, aspectele semnalate de către mine în adresă, au fost verificate din birou între două telefoane şi că nu s-a depus nici un efort de a se afla, de ce elevii trebuie să contribuie financiar la această asociaţie, de a se clarifica situaţia contribuţiilor pentru acel teren multifuncţional. Simplul fapt că, nişte copii , în cazul de faţă elevii Şcolii generale nr 2 Cleja, contribuie cu sume de bani la „prosperitatea” unei asociaţii, trebuie să fie un semn mare de întrebare.

Pentru că respectivii elevi au terminat între timp clasa a VIII a, am să vă trimit în format jpeg chitanţa cu numele lor în clar (după cum se poate observa este indicat numele şi clasa din care provine elevului !!! …oare de ce ?! … să nu existe nici o legătură între şcoală şi respectiva asociaţie ?! de ce s-au văzut obligaţi să treacă pe chitanţă din ce clasă provine elevul ?!….iată semne de întrebare la care aştept răspuns !!!) , poate aşa domnii inspectori se vor apleca mai abitir asupra problemei semnalate.

Îmi este greu să înţeleg cum se poate ca în secolul 21 să poţi primi de la o instituţie respectabilă cum este Inspectoratul şcolar judeţean, un răspuns  făcut pe genunchi, care nu dezbate deloc problema semnalată, şi care vine doar cu negaţii, chiar dacă în acest caz putem vorbi de răspundere disciplinară.

Personal, încă mai cred că se poate afla „rostul” acelor contribuţii, iar cei care au girat acele angajamente din interiorul sistemului de învăţământ, să plătească , dacă este cazul !

Vă mulţumesc anticipat

Cu stimă …………………………..

Citeşte  AICI

Olimpia Filip, Mihai Minca

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, este izgonit din biserica din localitate de către preotul secui, fiind numit „ceangău avortat” şi ameninţat că „va fi suit pe cruce, ca Iisus”. Un primar dintr-o altă comună, de data aceasta din judeţul Bacău, îşi aduce aminte de zilele când era elev, iar profesorul de limba română îl scotea la tablă folosind apelativul „haide, bozgore”. Ce au aceste două cazuri în comun? În primă instanţă, par exemple de discriminare flagrantă. Însă, spre deosebire de alte comunităţi etnice din România, pentru care astfel de întâmplări ar leza serios mândria originilor, în cazul ceangăilor sunt două simple fapte de viaţă, şi nimic mai mult. Revendicaţi şi renegaţi, în aceeaşi măsură, atât de români, cât şi de maghiari, ceangăii au ajuns o comunitate fără prezent.

Refuzând să se autodefinească ca o comunitate etnică de sine stătătoare, ceangăii nu fac decât să adâncească şi mai mult ceea ce pare a fi misterul adevăratelor lor origini. În satele ceangăieşti, obiceiurile s-au uitat cu desăvârşire. Costumele populare, purtate odată cu mândrie, mai sunt scoase de la naftalină doar de sărbători, şi atunci „asortate” cu o pereche de adidaşi de ultima modă. Graiul ceangăiesc abia se mai aude, fiind înlocuit, în funcţie de zonă, cu limba română sau cea maghiară. Şi toate acestea pentru că, după ce au renunţat la propriul trecut, ceangăii par să se afunde docili într-un prezent în care îşi refuză sau ignoră propria existenţă ca şi comunitate cu valoare istorică.

Povestea preotului secui şi a „ceangăului avortat”

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, a fost izgonit din biserică de către preotul local din cauza originilor ceangăieşti. Într-un limbaj desprins parcă din filmele cu mafioţi, preotul l-a atenţionat pe cantor că-l „va sui pe cruce, lângă Iisus”. Autorităţile bisericeşti au decis concedierea celui ameninţat. Câteva fapte. Pe data de 2 septembrie 2010, Lorant Pora, cantor la biserica din localitatea Lunca de Sus, judeţul Harghita, este dat afară din lăcaşul de cult de către preotul secui Mihaly Hatos. De faţă cu mai mulţi localnici, aflaţi pe picior de plecare după ce primiseră Cuvântul Domnului, preotul îl apelează pe Lorant “ceangău avortat” şi-l ameninţă “că-l va sui pe cruce, lângă Iisus”.

Lorent Pora (stânga, la orgă) la o slujbă în aer liber în perioada în care era în graţiile preotului Mihaly Hatos  Foto: Arhiva Personală

Din acel moment, cei aproape 4.000 de locuitori ai comunei, în marea majoritate ceangăi asumaţi, au rupt orice legătură cu familia fostului cantor. Nimeni n-a avut nimic de reproşat preotului, niciun fior de apartenenţă la comunitatea jignită nu s-a simţit fluturând prin aer. Astăzi, viaţa funcţionează în continuare nestingherită în Lunca de Sus. Oamenii merg la biserică şi îi sorb în continuare cuvintele pline de tâlc ale părintelui, inclusiv ameninţările constante la adresa cantorului hulit. Cât despre partea cu „ceangău avortat” şi cuvintele desprinse parcă dintr-un film cu mafioţi credincioşi, toate bune. Oricum, toate trec odată, cu atât mai mult numele unei comunităţi şi tradiţiile acesteia.

Incidentul şi ameninţările

Izolată de reperele ­geografice ce i-au fost destinate (30 de kilometri de Miercurea Ciuc şi 60 de Comăneşti, într-o zonă muntoasă extrem de aspră), comunitatea din Lunca de Sus se ghidează în continuare după standardele morale şi de autoritate existente dintotdeauna: poliţia şi preotul satului. În aceste condiţii, orice adevăr despre cele întâmplate în comună este spus cu jumătate de gură şi senzaţia de incomplet.

Câteva fapte sunt totuşi recunoscute unanim. Frecuşurile dintre preot şi cantor au început cu puţin timp înaintea expulzării celui de-al doilea din biserică. De nicăieri, se pare, preotul Mihaly Hatos a început să-i reproşeze cantorului modul în care acesta îşi desfăşura activitatea. „Nu-ţi faci treaba cum trebuie la şcoală. Tu eşti împotriva legii, împotriva religiei, a lui Dumnezeu”, povesteşte cantorul Lorant Pora. Precum într-o veritabilă anchetă comunistă, toţi copiii şcolii au fost chemaţi să depună mărturie împotriva cantorului. Niciunul nu a avut nimic să-i reproşeze.

Apoi, pe 2 octombrie 2010, a avut loc incidentul despre care se mai vorbeşte şi astăzi în comună. Ieşit de la slujbă, preotul a lansat un discurs extins, condimentat prin repetarea excesivă a cuvântului „Bozmeg”. L-a numit pe Pora „ceangău avortat” şi l-a ameninţat direct că-l „va sui pe cruce, lângă Iisus”.

Discuţia a avut loc lângă maşina în care cantorul urma să se urce, iar unul dintre martorii prezenţi a fost tatăl cantorului, un om extrem de credincios, angajat toată viaţa în slujba bisericii din localitate. Din acel moment, spun oamenii, acesta s-ar fi izolat de restul comunităţii, abia mai fiind văzut prin comună.

Lipsa de reacţie

A-l jigni pe un ceangău în comuna Lunca de Sus este ca şi cum ai intra într-o secţie de poliţie cu tolba de înjurături plină ochi. Într-o proporţie covârşitoare, localnicii sunt ceangăi asumaţi, la fel ca şi cei din satele dimprejur: Lunca de Sus, Ghimeş şi Făget. „Pentru mine a fost un şoc, pentru că nu am mai fost niciodată jignit în acest fel. Am fost la seminarul teologic la Alba Iulia, mi-am făcut studiile şi în Ungaria, însă nimeni nu s-a comportat aşa”, spune Lorant.

Oamenii din sat au şi o teorie proprie legată de dispreţul secuilor la adresa lor. Într-o formulă prescurtată, această teorie pune renunţarea secuilor la ceangăi pe seama unui moment istoric: plecarea acestora din urmă din mijlocul vechii comunităţi, pentru a păzi graniţele Imperiului Austro-Ungar, în schimbul unor importante sume de bani şi a unor suprafeţe de pământ generoase.

Adevărată sau nu, teoria de mai sus nu pare să aibă nicio valoare astăzi, mai cu seamă în condiţiile în care niciunul dintre locuitorii din Lunca de Sus nu pare cu adevărat interesat de originile şi tradiţiile comunităţii din care provine.

Izolarea de familie

Sărbătorile au dispărut, costumele populare la fel, aşa încât jignirea preotului din localitate ar putea părea şocantă mai degrabă prin simplul fapt că le-a adus aminte oamenilor de unde provin. La început a fost ceva mai bine. În lunile imediat următoare incidentului dintre preot şi cantor, localnicii au preferat să stea deoparte, să vadă în ce direcţie vor decurge evenimentele. Primul a sosit răspunsul de la Arhiepiscopia Romano-Catolică din Alba Iulia, în urma plângerii depuse de familia lui Lorant. Acesta caracteriza acţiunile preotului ca fiind „determinate de un exces de zel şi de lipsa unui discernământ adecvat”. Marea lovitură a sosit însă în 23 decembrie 2010, când Protopopiatul Ciuc Superior anunţa desfacerea contractului de muncă pentru Lorant.

Din acel moment, întreaga comunitate din Lunca de Sus s-a izolat de familia incriminată. Cum cuvântul preotului este cuvânt de ­lege şi niciun adevăr nu poate exista mai presus de acesta, localnicii au rupt orice legătură cu familia cantorului, preferând să accepte jignirile la adresa comunităţii din care provin, în schimbul accesului la activitatea bisericii din Lunca de Sus. Iar întreaga poveste cu „ceangăul avortat” a rămas un simplu incident care, inevitabil, va fi uitat cândva.

“Am fost la seminarul teologic la Alba Iulia, mi-am făcut studiile şi în Ungaria, însă nimeni nu s-a comportat aşa.” Lorant Pora cantor

Imnul ceangăilor

Ceangău maghiar, ceangău maghiar,
Ce eşti tu, ceangău maghiar
Pasăre căzută din copac
Abandonată, uitată.

O, Dumnezeule, ce va alege din noi,
Din copiii noştri
Ei ne ucid limba,
Comorile de la părinţii noştri.

Te-ai oprit într-o stepă,
pe care ai numit-o acasă,
Dar eşti fără de ţară, fără de casă,
Doar în grija lui Dumnezeu.

Am auzit că Ungaria ne este alături,
Dumnezeu al nostru,
dă-i binecuvântarea ta,
Să fie alături de noi,
Să nu ne lase să dispărem.

Şi noi suntem maghiari,
Plecaţi din Asia,
Dumnezeul nostru, ajuntă-ne destinul
Şi nu-l lăsa pe ceangăul maghiar să dispară.

Ceangăii, când disputaţi, când renegaţi / Ceangăii bătrâni încearcă să-i atragă pe tineri la serbările de altădată   Foto: Mediafax

Oficial, în prezent,  în România există 1.266 de ceangăi, dintre care 307 cu limba maternă maghiară, 910 – română, 37 – ceangăiască, 3 rromă şi 9 nedeclarată. Pe de altă parte, potrivit extremiştilor maghiari, numai în Moldova ar exista undeva între 60.000 şi 250.000 de ceangăi vorbitori de limbă maghiară.

Aceeaşi situaţie de incertitudine poate fi regăsită şi în privinţa originilor cuvântului „ceangău”. Conform dicţionarelor de limbă maghiară, cuvântul provine din „csángál” şi „elcsángál” care înseamnă a hoinări, a se desprinde de ceilalţi.

„Oamenii cu clopote”

Maghiarii din Ardeal foloseau cuvântul „csángó” (ceangău) pentru denumirea ungurilor care s-au desprins din maghiarime şi trăiesc departe de ea. O altă teorie identifică originea cuvântului într-un context mult mai jignitor, cel de „corcit”, atribuit de către secui comunităţii care ar fi preferat să se rupă de ei şi să accepte românizarea.

Despre denumirea de ceangău mai există legende şi tradiţii populare. În scrisoarea semnată „Mártanas Antal – Szabófalván. 22. Noimbr. 1900″, şi trimisă lingvistului Rubinyi Mózes, un ţăran din Săbăoani, explică astfel: “Suntem numiţi ceangăi, deoarece se spune, şi vorba a rămas, că atunci când au venit strămoşii noştri pe aceste meleaguri, au venit cu tălăngi (csengö) la fiecare animal din turmă. Aveau şi ei clopote în mână, cu care, pe unde umblau sunau din clopot şi cântau din viori, trăgeau cu puştile şi erau foarte veseli, şi toată lumea care îi vedea şi îi auzea, toţi au spus că au venit şi s-au aşezat nişte oameni cu clopote (csengös /csángós), şi de atunci aşa au fost numiţi: ceangăi maghiari.”

Într-o altă legendă, culeasă la mijlocul secolului XIX în Cleja de preotul satului, Petrás Incze János, se povesteşte că strămoşii ceangăilor au făcut parte din armata regelui maghiar Szent László (Sfântul Ladislau), care a alungat păgânii din Moldova. Pentru că aveau clopote puse la cai, László a întrebat: “Ce-i cu aceşti csángatók (oameni cu clopote)?” Şi aşa le-a rămas numele.

În trecut, majoritatea catolicilor din Moldova foloseau mai rar cuvântul ceangău pentru a se defini, pentru că cei mai mulţi îşi spuneau unguri: “Întrebaţi, se zic ­Unguri (nu Ungureni, adică Români din Ardeal)” scrie Nicolae Iorga despre catolicii de lângă Roman, în cartea sa “România – cum era până la 1918″. “Ei se socotesc toţi unguri” scrie istoricul român în aceeaşi carte, despre locuitorii unor sate catolice din ţinuturile Bacău şi Tecuci.

Dispute şi controverse

Apartenenţa comunităţii ceangăilor a fost şi continuă să fie un subiect extrem de disputat. Istoricul român Anton Cosa consideră că “folosirea termenului de «ceangău» ca nume etnic nu este justificată. Trebuie să vorbim de catolicii din Moldova, şi nu de ceangăii din Moldova, întrucât aceştia nu reprezintă o minoritate etnică aparte, ci o comunitate religioasă”.

De cealaltă parte, Vilmos Tanczos, conferenţiar la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, prezenta, în 2002, auditoriului venit la o conferinţă, o hartă împânzită cu zeci de oraşe moldoveneşti înfiinţate de soldaţii maghiari care păzeau graniţele de răsărit ale regatului Ungariei. Jaszvasar (laşiul), Balard (Bârladul), Szeretvasar (Rădăuţiul), Husz (Huşiul), Bake (Bacăul), Szucsava (Suceava) şi multe altele, toate erau, în opinia cercetătorului ungur, localităţi maghiare, înfiinţate de maghiari.

Opinia istoricilor maghiari nu este însă întotdeauna susţinută de relaţia dintre secui şi ceangăi. În special în zona de est a Ardealului, la graniţa cu Moldova, ceangăii sunt consideraţi un fel de “dezertori”, o comunitate ce a ales să se rupă de adevăratele sale origini, în schimbul unor bunuri materiale.

Ceangăii, comunitatea fără trecut şi prezent

Teama de discriminare i-a făcut să nu-şi mai recunoască etnia, iar renunţarea la costume şi tradiţiile populare i-a izolat definitiv de rădăcinile istorice. Ceangăii din zona Bacăului se consideră mai degrabă români decât maghiari. Niciuna dintre aceste două comunităţi nu le recunoaşte însă oficial apartenenţa.

„Nu suntem nici prea români, nici prea maghiari!”. Aşa răspund mulţi locuitori ai comunei Faraoani, judeţul Bacău, atunci când vine vorba despre etnia lor. Nu le este clar dacă sunt cu adevărat români şi se fâstâcesc dacă sunt întrebaţi direct „eşti maghiar?”. Evită răspunsul şi afirmă: „În acte sunt român!”. Abia după lungi insistenţe recunosc, într-un final cu jumătate de gură: „De fapt, sunt ceangău!”.  Nu-şi explică de ce le este aproape frică să rostească numele de „ceangău” şi recunosc faptul că această temere „au moştenit-o” şi că frică îi era şi tatălui, şi mamei, şi bunicilor.

Teama de a-şi recunoaşte etnia o au doar faţă de cei care nu sunt din comunitatea lor. Se mândresc, în schimb, cu costumele populare pe care le-au păstrat de la străbunici şi bunici şi nu trece nicio sărbătoare importantă din calendar fără să nu le îmbrace. Recunosc faptul că nu vorbesc fluent limba maghiară, însă o înţeleg. Între o conversaţie în limba română şi cea maghiară, o preferă pe cea română. Le creează însă un confort orice discuţie în limba ceangăiască. Cu toate acestea, nu pot explica cu exactitate de unde provine această limbă şi afirmă că este „un dialect al limbii maghiare” pe care l-au învăţat din tată-n fiu.

În acte, din maghiari, au devenit români

Adrian Solomon, primarul din Faraoani, afirmă că, la recensământul din 1900, aproape întreaga populaţie s-a declarat maghiară. Acum, puţini sunt aceia care mai recunosc acest lucru. „Acum 100 de ani, 90% din locuitorii comunei Faraoani s-a declarat maghiari. La ultimul recensământ, doar 24 de persoane au mai îndrăznit să mai susţină acest lucru. Totul s-a pierdut în timp. Azi nu are nimeni nici complexe şi nici frustrări. Însă nu mai avem trecut!”, afirmă primarul Solomon.

Chiar el recunoaşte că a avut momente în viaţă în care a avut de suferit din cauza originii sale ceangăieşti. „Eram elev la Colegiul «Vasile Alecsandri» şi profesorul de română mă ridica oră de oră în picioare şi-mi zicea: «Ia să te văd bozgore, dacă ai învăţat lecţia». Noroc de faptul că îmi plăcea Limba Română, ba chiar era una dintre materiile mele preferate. Oricum, nu îmi picau bine vorbele profesorului. Şi nu le voi uita niciodată”, adaugă edilul comunei Faraoani.

„Acum nimeni nu mai e autentic!”

Tânăra generaţie provenită din familii de ceangăi îşi cunoaşte originea doar din poveştile celor bătrâni. Nu au trăit niciodată vreo teamă, însă cunosc foarte bine întâmplările rostite de străbunii lor despre comuniştii care îi obligau pe ceangăii din judeţul Bacău să se declare în acte români.

Eduard Antal (19 ani), originar din comuna Faraoani, elev al clasei a XII-a la la unul dintre colegiile băcăuane, ştie că pe bunicul său patern l-a chemat Ion Antal Vaida, însă, zice el, comuniştii l-au obligat să renunţe la numele de «Vaida» deoarece era un nume pur ceangăiesc. „Numele «Vaida» a dispărut din acte. Acum pe toţi ne cheamă doar «Antal». Bunicul meu avea cărţi în limba maghiară şi, de frică, le-a ars. Era speriat de comunişti. Nici cărţi sfinte în limba maghiară nu mai sunt prin biserici. Bunicii mei se rugau în faţa icoanelor în limba maghiară. Acum, nimeni nu mai face aşa ceva. Suntem români, şi atât. Comuniştii ne-au schimbat istoria”, afirmă tânărul de 19 ani.

Eduard Antal nu vrea să mai participe nici în trupa de dansuri populare ceangăieşti, cu toate că tatăl său, Ion Antal, este instructor. Dacă pe vremea când era mic îi plăcea să afle despre tradiţia originii sale, azi i se pare că nimic nu mai e autentic. „Înainte îmi plăcea să văd cum arată costumele noastre populare. Azi, mă indispune să-i văd pe băieţii satului cum, la serbări sau la biserică, sunt îmbrăcaţi în port naţional ceangăiesc, însă sunt încălţaţi cu adidaşi. Nimeni nu mai respectă tradiţia străbună”, adaugă tânărul.

Îşi aminteşte în schimb poveştile rostite de bunica sa despre şezătorile ceangăieşti. Regretă că nu a prins acea perioadă când femeile se adunau pe la câte o familie şi se apucau de ţesut, cusut, brodat sau tors lână, în timp ce bărbaţii doar se uitau. „Gazda se pregătea cu gogoşi sau floricele din porumb şi vin de butuc. Bărbaţii se uitau la femei cât sunt de harnice, ba chiar le încurajau ca într-o competiţie. Apoi se alegea care este mai îndemânatică sau mai harnică”, povesteşte râzând Eduard.

Vechile nunţi ceangăieşti

Angelica Duma (40 de ani), localnică din comuna Faraoani, se simte mai mult româncă decât unguroaică.  Cu toate acestea, păstrează cu sfinţenie costumul popular ceangăiesc, primit în dar de la mama ei în 1992, cu doar câteva săptămâni înainte de nuntă. Şi acum îl mai îmbracă atunci când merge la biserică, sau la orice zi de sărbătoare creştinească. Nu ştie dacă fiicele sale, eleve în ciclul gimnazial, îl vor îmbrăca vreodată.

Angelica Duma este mândră de cămaşa primită în dar de la mama ei    Fotografii: Olimpia Filip

Povesteşte cu mândrie cum, atunci când a fost mireasă, s-a îmbrăcat în rochie albă şi voal pe cap, însă a doua zi, de „Izvar” (n.r. – sărbătoarea de după noaptea nunţii), atunci când a avut loc o petrecere doar cu rudele, a îmbrăcat costumul ceangăiesc primit în dar de la mama sa. „Costumul ăsta are toate piesele, e complet: fotă, cămaşă, borangic, bârneaţă şi bondă. Anul acesta, de Paşte, m-am îmbrăcat ultima oară cu el la biserică. Îmi place să mă îmbrac cu acest costum în zilele de sărbătoare. Mi se pare că este o ţinută deosebită. Constumul ăsta mi l-a cusut mama înainte de nuntă. Doar borangicul de pus pe cap îl am de la bunica”, povesteşte Angelica Duma.

Îşi aminteşte cum a respectat tradiţia ceangăiască şi, în ziua de Izvar, şi-a împletit un coc învelit cu un batic roşu înflorat.  Femeia rememorează cu mândrie că şi soţul său, mirele, era îmbrăcat în costum ceangăiesc. „Băieţii mai împrumută costumul de la unul la altul. Noi, fetele, avem propriile costume. Mai ales eu, eram singura fată la părinţi şi era o jignire în familie să nu am propriul meu costum. Mama a ţinut morţiş să am port autentic ceangăiesc”, adaugă femeia.

“Mă indispune să-i văd pe băieţii satului cum sunt îmbrăcaţi în port naţional ceangăiesc, însă sunt încălţaţi cu adidaşi. “ / Eduard Antal / elev din Faraoani

“Totul s-a pierdut în timp. Azi nu are nimeni nici complexe şi nici frustrări. Însă nu mai avem trecut! “ / Adrian Solomon / primarul din Faraoani, Bacău

“Bunicii mei se rugau în faţa icoanelor în limba maghiară. Acum, nimeni nu mai face aşa ceva.”
Eduard Antal / elev din Faraoani

De unde provine „ceangău”

Denumirea de „ceangăi” are origine secuiască (de la secuiescul csángani = a se corci), deci cu înţeles de „corcitură”, motiv pentru care românii romano-catolici au refuzat acest apelativ şi l-au considerat din totdeauna o ofensă. Ceangăii secui, pe de altă parte, se consideră secui.

„Ceangăii din Moldova se consideră români” / Eduard Antal a auzit de obiceiurile ceangăilor de la bunici

Subiectul „ceangăii din Moldova” a fost abordat mai întâi de către specialiştii maghiari, astfel încât, în clipa de faţă, raportul lucrărilor pe această temă tipărite de ei este net superior celor publicate de specialiştii români. Explicaţia e la îndemână: populaţia romano-catolică din această categorie s-a recunoscut dintotdeauna ca fiind românească. Atât de evidente sunt semnele acestei apartenenţe încât dialectologii, etnologii, istoricii, antropologii români nu au considerat necesar să motiveze şi să susţină un adevăr care era clamat de înşişi locuitorii în discuţie.

Ceea ce a produs şi încă produce derută este graiul mixt (româno-ceangăiesc) pe care-l utilizează o parte din aceşti vorbitori. Lipsa unor studii aplicate a făcut ca idiomul ceangăiesc (amestec de română şi maghiară) să fie considerat un dialect al limbii maghiare, sau chiar o variantă a limbii maghiare.

„Într-adevăr, dacă se ia în calcul doar componenta maghiară a graiului lor, se ajunge la concluzia, eronată, că vorbesc această limbă. Câtă vreme bilingvismul româno-ceangăiesc este exprimat, în chip logic, şi de altă componentă, cea românească, cercetătorul este obligat să conchidă că aceşti locuitori vorbesc cu egală performanţă limba română”, consideră Ioan Dănilă, conferenţiar universitar, doctor în problematica ceangăilor din Moldova.

Pentru a verifica această ipoteză,  Dănilă a chestionat vorbitori din peste 30 de localităţi din judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ, Vrancea, Vaslui, fiind interesat de competenţa lingvistică privind folosirea limbii române. „Aceste sate figurau în evidenţele cercetătorilor maghiari ca fiind populate de vorbitori „de limbă maghiară”. În fapt, am constatat – prin înregistrări pe bandă magnetică, pe baza Chestionarului elaborat de Academia Română – că practică bilingvismul româno-ceangăiesc şi, mai mult decât atât, că refuză să se considere altceva decât români”, încheie profesorul Ioan Dănilă.

 „Oameni liniştiţi, la locul lor”

Isidor Dâscă, decanul Biserici romano-catolice din Bacău, afirmă cu tărie că între ceangăi şi români se poate pune cu precizie semnul egal. Recunoaşte că este o diferenţă mare între limba maghiară şi cea ceangăiască şi că singura diferenţă între români şi ceangăi este limba vorbită. „Oricum, în ziua de azi, numai bătrânii mai vorbesc limba ceangăiască. Tinerii nu o mai cunosc aproape deloc. Eu am fost cu un ceangău în Ungaria şi nu înţelegea nimic din ce se vorbea în jurul lui”, a afirmat decanul Bisericii romano-catolice din  Bacău. El a mai adăugat că, din punctul său de vedere, niciodată, ceangăii nu au fost discriminaţi. „De ce să fie discriminaţi? Sunt oameni liniştiţi, la locul lor şi paşnici. Biserica nu face astfel de diferenţe”, a mai adăugat preotul Dâscă.

Se presupune că a absolvit studiile medii în liceul minoriţilor din Kanta (azi făcând parte din Târgu Secuiesc), apoi a studiat teologia la Eger unde, în 1834, a intrat în ordinul minoriţilor, fiind hirotonisit în 1836. În 1838, ordinul l-a trimis în Moldova ca misionar, unde a slujit mai întâi la parohia din Pustiana, apoi, începând din 1841, la Cleja, până la moartea lui, survenită în 1886.

Entuziasmat de ideile epocii reformelor, se întoarce acasă în Moldova de la teologia din Eger ca „un patriot care doreşte din suflet progresul naţiunii sale” şi este hotărât să-i slujească pe cei de care aparţine. În cei doi ani trecuţi între hirotonisire (1836) şi numirea lui în funcţie (1838), primul lucru întreprins a fost călătoria pe pământul natal, vizitarea satelor catolice din Moldova. „Am urmărit cu mare bucurie sufletească progresul spiritual de mare interes al Neamului Maghiar de când, împreună cu liber – cugetătorii, s-a deşteptat în mine sentimentul naţional, şi cu cât mai curată şi mai mare era bucuria pricinuită de înflorirea Naţiunii proprii în patria Maghiară [...], cu atât mai mare a fost tristeţea ce mi-a apucat sufletul când deseori soarta compatrioţilor mei din Moldova, chiar şi fără voia mea, mi-a trecut prin gânduri şi prin minte” – scrie în 1841. Viitorul maghiarilor din Moldova nu-l vede fără speranţă, având încrederea necondiţionată că Ungaria civilizată şi puternică nu va lăsa pieirii pe fraţii care trăiesc în afara patriei. „Ştiu bine însă” continuă el, „că această sfântă cauză interesează mai mult Neamul Maghiar plin de râvnă, decât să aibă nevoie de recomandarea mea evocatoare.”

Tânărul preot ieşit de pe băncile teologiei şi sosit acasă în Moldova se confruntă imediat cu realităţile dure ale asupririi ceangăilor. C. J. Magni, prefectul papal al misiunii din Moldova, batjocoreşte neîncetat limba maghiară, o numeşte „muget de bou, limbă cu pronunţie asemănătoare răcnetului de măgar”. Pe misionari îi obligă să folosească limba română, organizează şcoli de limbă română, pe deasupra, confiscă pe nedrept actul de proprietate, scris în limba slavă, al locuitorilor din Luizi-Călugăra, ruinând astfel întregul sat. Din aceasta cauză ajunge în conflict cu preoţii minoriţii maghiare din Moldova care, „ridicându-şi glasul, au început să apere cu bărbăţie limba lor maternă”, ba chiar au luat legătura cu Roma pentru a protesta împotriva atitudinii superiorului lor. „Vizitatorul apostolic”, de frică să nu-şi piardă oficiul în urma presiunii diplomatice maghiare, a trimis în 1837 o scrisoare linguşitoare Academiei Maghiare, în care a afirmat că majoritatea maghiarilor din Moldova şi-a uitat complet limba maternă sau o vorbesc rău de tot, de aceea a solicitat Academiei gramatici de limbă maghiară scrise în română. Ince János Petrás a luat cunoştinţă înainte de numirea sa în funcţie despre cererea „mascată” a viitorului său superior din ziarele maghiare, scriind numaidecât o dezminţire, în scrisoarea sa datată pe 10 aprilie 1838, demascând în faţa societăţii ştiinţifice maghiare induse în eroare antimaghiarismul deghizat al superiorului bisericesc (Észrevételek a moldvai magyarok ügyében [Observaţii privind cauza maghiarilor din Moldova]). După părerea lui, majoritatea catolicilor din Moldova nu şi-au uitat nicidecum limba maternă: „Dragostea pentru neam şi limbă – o spun din experienţă – clocoteşte cel mai fierbinte în această mână de popor. [...] Cutez să-i solicit Domnului Director să numească măcar un sat catolic unde eu n-aş putea să vorbesc ungureşte şi sunt gata să accept această afirmaţie” – scrie. Observaţiile caracterizează bine situaţia lingvistică şi culturală a ceangăilor în secolul al XIX-lea. Din scrisoarea adresată Academiei reiese în mod clar că tânărul Petrás, întorcându-se acasă cu gândul de a sluji, a dorit să integreze ceangăii într-o naţiune maghiară civilă cultivată: „Iar eu însumi [...] îndrăznesc cu toată încrederea să comunic întregii patrii Maghiare şi Academiei maghiare părerea mea: Naţiunea n-ar putea să săvârşească o faptă bună mai mare şi mai nobilă decât promovarea educaţiei sufleteşti a acestui pământ izolat [...], fiind conştient de faptul că ignoranţa este cauza principală a tuturor răutăţilor trupeşti, sufleteşti, morale şi cetăţeneşti, şi că fericirea vieţii poate fi dobândită numai prin cultură. Educaţia ştiinţifică zidită pe temelii adevărate ne dă cunoştinţe despre Dumnezeu, natură şi om, precum şi despre relaţiile şi îndatoririle care îi leagă; acest lucru este o faptă bună nepreţuită îndeajuns, care scoate omul din deplorabila mlaştină a ignoranţei şi alungă de pe ochii lui aceea obscuritate care îi ascunde tot ce este frumos, bun şi adevărat, ca, spre pieirea lui, să nu vadă, să nu poată vedea ceea ce l-ar putea mântui.”

Observaţiile adresate de Ince János Petrás Academiei erau destinate fără îndoială publicării, asta dovedeşte şi post-scriptumul („vă rog cu stimă, domnule redactor, ca aceste rânduri, dacă e cu putinţă, să fie publicate cu fidelitate”). Totuşi, publicarea textului nu a avut loc, deoarece manuscrisul a fost considerat scrisoare anonimă şi astfel nici nu i s-a dat atenţie. Cu toate acestea, identitatea autorului acestei critici este certă, deoarece din literele desenului asemănător cu o pecete, aplicat la sfârşitul celor patru pagini umplute cu scris, se poate descifra uşor numele „Incze”. Trecerea sub tăcere a numelui său se explică prin faptul că tânărul preot catolic, reîntors în Moldova, dar deocamdată fără slujbă, nu-l putea critica public pe superiorul său.
Din momentul scrierii Observaţiilor, Ince János Petrás a considerat apărarea cauzei ceangăilor scopul vieţii sale. La început o circumstanţă favorabilă era faptul că în anul numirii sale la Pustiana, în 1838, a sosit un nou conducător bisericesc din Roma, în persoana lui P. R. Arduini, care nu avea nici urmă din antimaghiarismul predecesorului său şi de care a reuşit să se apropie şi ca om. Noul episcop i-a încredinţat sarcina să redacteze istoria ceangăilor din Moldova în limba latină.

În iulie 1841, Ince János Petrás l-a însoţit pe episcopul său la Băile Borsec din Ardeal, unde acesta se trata cu ape minerale. Aici, pe 19 iulie, printr-o întâmplare norocoasă, a avut ocazia să-l întâlnească pe Gábor Döbrentei. Secretarul Academiei sosise chiar în ziua aceea în staţiunea balneară din comitatul Ciuc, remarcând la „cişmea” figura şi personalitatea atractivă a tânărului preot moldovean: „Pe preotul maghiar din Moldova l-am văzut ca pe un om tânăr, de statură înaltă şi subţire, cu barbă rară de culoare brunetă gălbuie şi cu o privire serioasă, dar când vorbea, avea o înfăţişare amabilă. Acesta era Incze Petrás. A doua zi dimineaţa am băut împreună apa minerală şi, urmându-mi simpatia, am făcut cunoştinţă cu el, iar prin intermediul lui, a treia zi, şi cu onorabilul său episcop, care mi-a înapoiat bucuros vizita la sălaşul meu.” În 22 iulie, Döbrentei i-a adresat lui Petrás 38 de întrebări „adunate cu repezeală” despre „maghiarii din Moldova” şi l-a rugat să răspundă la acestea „din imbold patriotic”. Pe 28 iulie, tânărul preot din Pustiana, „autentificând” datele şi cu semnătura episcopului, a şi înmânat răspunsurile redactate în câteva zile (Feleletek [Răspunsuri]) pe care Döbrentei le-a publicat în trei părţi, în seria din anul 1842 a revistei Tudománytár. Lucrarea detaliată scrisă din memorie dă dovadă de o cunoaştere surprinzător de aprofundată a situaţiei din Moldova, cuprinde aproape toate domeniile vieţii populare (istoria, gospodăria, obiceiurile, organizarea bisericii, condiţiile culturale etc.), şi este socotită până acum una dintre operele clasice ale literaturii despre ceangăi. Trăind departe de Moldova încă din copilărie, Petrás nu putea dobândi această cunoaştere decât după reîntoarcerea acasă, în primul rând între 1836 şi 1838, în perioada peregrinării sale prin Moldova.

După întâlnirea de la Borsec, timp de câţiva ani s-a desfăşurat o corespondenţă intensă între Petrás şi Döbrentei. Parohul, mutat între timp la Cleja, s-a străduit cu mare bucurie să îndeplinească solicitările prestigioasei sale cunoştinţe, care l-a îndemnat la culegerea expresiilor regionale, a particularităţilor lingvistice şi a creaţiilor folclorice ale ceangăilor. Materialul lingvistic al traducerii Bibliei Husite din 1466 [prima traducere a Bibliei în limba maghiară făcută la Trotuş, în Moldova], publicată de Döbrentei în vremea aceea în colecţia Régi Magyar Nyelvemlékek [Monumente lingvistice maghiare], trebuia să fie comparat de Petrás cu limba vie din Moldova secolului al XIX-lea, însă nu a mai reuşit să termine această lucrare.

La începutul anului 1844 a sosit în Cleja, cu recomandarea lui Gábor Döbrentei, şi arheologul János Jerney. Pentru Petrás, vizita călătorului care căuta „locurile arhaice ale maghiarilor” era importantă şi pentru că l-au vizitat împreună la Iaşi pe P. Sardi, noul episcop misionar din Moldova, cu care au convenit să trimită o petiţie parlamentului maghiar cu scopul de a promova cauza ceangăilor din Moldova. Numai că episcopul a refuzat ulterior să autentifice documentul formulat de Jeney şi Petrás. Motivul omiterii semnăturii şi a ştampilei a fost adus la cunoştinţa parohului din Cleja în iunie 1844, printr-o scrisoare laconică scrisă în limba latină, care nu conţinea nicio argumentaţie.

Corespondenţa între Petrás şi Döbrentei s-a întrerupt brusc în 1848, din motive necunoscute – probabil sub influenţa evenimentelor revoluţionare din 1848 -, după care şi relaţia lui Petrás cu Academia s-a răcit şi preotul cult din Cleja, care suferea oricum de izolare spirituală, a rămas singur chiar înainte de moartea lui Döbrentei în 1851. În următorul deceniu şi jumătate, între 1848 şi 1863 şi-a petrecut viaţa în tăcere.

Mai târziu, în conştiinţa lui Petrás, care înainta în vârstă, locul Academiei a fost preluat de Societatea Sfântul Ladislau, înfiinţată în 1861 la Budapesta pentru ajutarea maghiarilor din Moldova. Cu toate că Petrás a corespondat cu societatea până la moartea lui, această relaţie nu mai era de ordin spiritual, ci mai degrabă practic. Petrás a transmis la Budapesta solicitările parohiilor din Moldova – acestea au cerut mai cu seamă ajutoare pentru construirea bisericilor, echipamente bisericeşti, veşminte de liturghie, clopote, cărţi etc. -, a primit donaţiile, a retrimis documentele care atestau întrebuinţarea ajutoarelor băneşti etc. Savanţii lingvişti maghiari au început să-l viziteze la Cleja abia spre sfârşitul vieţii lui – dintre ei, Bernát Munkácsi, Aladár Ballagi, Ignác Kunoss, Gábor Szarvas sunt cei mai renumiţi -, dar niciunul dintre aceştia nu a dezvoltat cu el o relaţie spirituală atât de strânsă ca cea de mai înainte cu Döbrentei. O delegaţie bisericească alcătuită din trei membri – „triada” Fülöp Jákó Imets, Károly Veszely, Ferenc Kováts care, de asemenea, au publicat o carte despre Moldova – s-a deplasat în Moldova în 1867, tot din însărcinarea societăţii, prilej cu care a trecut şi pe la Petrás. Din punct de vedere folcloristic, un eveniment de mare importanţă a fost în 1873 rugămintea ce i-a fost adresată de Gábor Szarvas, redactorul fondator al revistei Magyar Nyelvőr [Păzitorul limbii maghiare], pentru a trimite revistei noi culegeri de folclor. Petrás a satisfăcut pe deplin această rugăminte: între 1874 şi 1878, în revistă au apărut peste douăzeci de articole scrise de el. Acestea erau în primul rând publicaţiile unor poezii populare şi balade, dar a trimis şi cuvinte regionale, toponime, nume de persoane, nume de fructe, proverbe, poveşti, superstiţii, descrieri de obiceiuri şi ghicitori. Deoarece superiorii lui nu au privit cu ochi buni relaţiile lui cu oamenii de ştiinţă maghiari, a folosit ani de-a rândul pseudonimul „Rokonföldi” („Co-pământean”), iar redacţia revistei Nyelvőr a dezvăluit identitatea folcloristului din Moldova numai la unsprezece ani după moartea acestuia, în 1897.

Credinţa în solidaritatea naţională, care era atât de puternică în momentul reîntoarcerii sale în Moldova, s-a dovedit a fi o greşeală romantică a tinereţii. Înaintând în vârstă, Petrás a trebuit să vadă că, dincolo de vizitele savanţilor maghiari, donaţiile Societăţii Sfântul Ladislau şi publicarea culegerilor folcloristice expediate la Budapesta, nu s-a făcut nimic pentru susţinerea cauzei maghiarilor din Moldova. Ceangăii, în lipsa intelectualilor proprii, au rămas definitiv în afara proceselor decisive pentru unificarea naţiunii burgheze maghiare (reforma limbii, mişcările culturale din epoca reformelor, conştiinţa vocaţiei comune în 1848). În Moldova, asimilarea lingvistică s-a accentuat şi, în final, tânărul stat român, care şi-a dobândit independenţa în anii 1877-78, a înfiinţat instituţiile statale ale asupririi naţionale.

Puterea credinţei sale catolice, mărinimia sufletească a personalităţii sale s-au arătat cu adevărat în ultimul an al vieţii sale. După patruzeci şi opt de ani de slujbă, la vârsta de 73 de ani, nu a avut nici măcar pâinea de toate zilele, simţea că puterea îl părăseşte, era chinuit de boală şi pe deasupra a fost jefuit în mai multe rânduri, hoţii i-au luat toată îmbrăcămintea şi banii puţini pe care îi mai avea. Ultimele sale scrisori mărturisesc că era necăjit mai ales din cauza lipsei mobilierului interior al bisericii pe care a ridicat-o cu mare dificultăţi la Capăta, dar se plânge şi de soarta grea de care are parte: „Mizeria e atât de mare aici, încât puţini au parte de mălaiul de fiecare zi, unde să caut ajutor, nu ştiu. Nu se găseşte aici nicio instituţie, iar la particulari degeaba batem la uşă.” „După ce am fost jefuit pentru a patra oară, sufăr de o sărăcie mare, bunul Dumnezeu m-a vizitat şi cu boala. Nici nu trebuie să spun cât de greu este să fii bolnav în timpul iernii, fără îmbrăcăminte potrivită, de care m-au deposedat răufăcătorii, luându-mi ultimii bani şi toate stofele. [...] Proasta calitate a scrisului meu să fie pusă pe seama sorţii mele mizerabile! M-am străduit, m-am zbătut să contribui la cinstea casei Domnului şi la preamărirea numelui Său sfânt – iar dacă aceasta mi-e răsplata, numele Lui sfânt să fie binecuvântat pentru ea în Cer, pe pământ şi pretutindeni, amin. În vecii vecilor!”

În cele din urmă, în 1886, răufăcătorii i-au luat şi viaţa. După atentatul împotriva lui a mai trăit o vreme, însă bătrânul „mesager al credinţei” nu a dezvăluit numele asasinilor pe care i-a recunoscut, practicând astfel la un grad eroic virtutea iertării creştine.
Manuscrisele sale nu sunt prelucrate nici astăzi în mod satisfăcător, despre opera lui încă nu s-a scris nicio monografie.

Dacă faci click pe banda gri de mai jos, nu o să-ţi pară rău ! Iar la blogroll dacă faci click pe facebook, poţi să intri în legătură cu cosătenii tăi . Nu rata ocazia

Citeşte şi acest document foarte interesant : Cleja

Faci click pe poză ca să-l poţi citi , dacă doreşti

Domnule prefect,

Mă numesc Valentin Ciuraru, născut în Cleja , judeţul  Bacău, cu domiciliu stabil în ……………….

În virtutea dreptului pe care legea vi-l conferă,  de garant al respectării legii în teritoriu şi de buna administrare a patrimoniului şi finanţelor publice, de a asigura realizarea intereselor naţionale, respectarea legilor şi a ordinii publice, de luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, vă rog să verificaţi modul cum sunt gestionate fondurile publice în comuna Cleja. Există suspiciunea, deseori ridicată de membrii comunităţii pe forumul afaceri agricole, cum că subvenţia acordată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură pentru îmbunătăţirea şi întreţinerea păşunii comunale se evaporă în buzunarele persoanelor din administraţia locală fără ca să ajungă ceva şi pentru destinaţia care le-a fost dată prin lege.

Totodată am rugămintea să verificaţi legalitatea donaţiei terenului de 1 hectar de care a beneficiat primarul comunei, înscris în declaraţia de avere, teren care  a fost al politiei comunei Cleja.

În acelaşi timp vă indic şi o adresă unde puteţi vedea ce alte lucruri la fel de murdare se întămplă în comunitatea Cleja sub patronajul primarului.  Elevii de la şcoala nr 2 Cleja fiind obligaţi să cotizeze cu bani pentru  proiecte de infrastructură şcolară , aşa cum reiese din chitanţa postată http://blitz09.wordpress.com/2011/03/29/ce-se-mai-intampla-in-imparatia-lui-joca/  

Şi cred că trebuie să le rezolvaţi cu celeritate pentru a nu continua debandada.

Ultima mare găselnită de păcălire a bătrânilor satului fiind cea cu asigurarea obligatorie a locuinţelor . Aceştia sunt îndrumaţi aproape obligatoriu, atâta timp cât nu le indicată şi varianta ieftină, deoarece majoritatea au locuinţe din chirpici,  să cumpere pachetul de 20 euro, adică 82 lei. Vezi adresa :  http://blitz09.wordpress.com/2011/05/15/in-atentia-locuitorilor-din-cleja/

Şi până la urmă cine le permite să încheie asigurări de locuinţe în timpul programului  pentru că aşa se întămplă: în momentul în care îşi ridică suma de bani cuvenită pentru lemne conform OUG 5 din 2003, sunt sancţionaţi cu respectivele asigurări de către funcţionarii din primărie  ! După ştiinţa mea asiguratorii sunt operatori privaţi pe piaţa românească şi nu văd de ce trebuie să-şi văndă serviciul chiar într-o instituţie publică!

Vă rog să luaţi toate măsurile pentru a pune în ordinea lor firească  respectarea legii în primăria din Cleja

Vă mulţumesc anticipat şi aştept răspuns în termenul precizat de Ordonanta 27/2002 privind reglementarea activitatii de solutionare a petitiilor pe adresa de e-mail

valiciuraru@yahoo.com

Legiuitorul spune cam aşa ceva în respectiva lege:

Art. 2 – In intelesul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:

b) Dezastru Natural – cutremure de pamant, alunecari de teren sau inundatii, daca se manifesta ca fenomene naturale;

c)Tipuri de Locuinte – Tipul A - constructie cu structura de rezistenta din beton armat, metal, ori lemn sau cu pereti exteriori din piatra, caramida arsa sau din orice alte materiale rezultate in urma unui tratament termic si/sau chimic si Tipul B – constructie cu pereti exteriori din caramida nearsa (pe înţelesul vostru chirpici ) sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic si/sau chimic;

Art. 5 – (1) Suma asigurata ce poate fi acordata in temeiul prezentei legi, denumita in continuare suma asigurata obligatoriu, este echivalentul in lei, la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Nationala a Romaniei la data incheierii contractului de asigurare obligatorie a locuintei, a :

a) 20.000 Euro, pentru fiecare locuinta de tip A;

b) 10.000 Euro, pentru fiecare locuinta de tip B;

(2) Primele cuvenite pentru sumele asigurate prevazute la alin.(1), denumite in continuare prime obligatorii, sunt echivalentul in lei, la cursul BNR valabil la data efectuarii platii, a:

a) 20 Euro, pentru suma prevazuta la lit. a);

b) 10 Euro, pentru suma prevazuta la lit. b);

Aici vreau să punctez. Majoritatea caselor vechi sunt din chirpici, deci cuantumul de plată ar fi 10 euro, ceea ce înseamnă 41 lei şi nu 82 lei cum ar lăsa unii să se înţeleagă. Deschideţi bine ochii înainte de a face aceste plăţi.

http://www.historia.ro /Interviu realizat de George Rădulescu cu profesorul Neagu Djuvara

George Rădulescu: Cum au devenit cumanii creştini, domnule profesor?
Neagu Djuvara: Ceea ce se ştie din documentele rămase este că ei nu erau creştini la sfârşitul veacului al XII-lea. Regatul ungar, de care depindea Transilvania, era extrem de îngrijorat de existenţa acestor barbari, mai ales că ei treceau des peste Carpaţi şi făceau ravagii. În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii unguri se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

În ce context s-a produs trecerea bruscă la creştinism a cumanilor?
În momentul în care a avut loc prima încercare a fiilor şi a nepoţilor lui Ginghis Han de a înainta spre Apus – era un fel de tatonare a terenului. Să ştiţi că e un fenomen extraordinar… Gândiţi-vă cum un asemenea imperiu a ajuns la o astfel de organizare, aproape perfectă, în foarte puţine decenii. Trebuie să o spunem direct: Ginghis Han a fost genial! Până a ajunge stăpân peste mai multe mici triburi de mongoli, Ginghis Han era un reprezentant minor, şef peste câteva mii de oameni. S-a făcut un film pe care l-am văzut acum câţiva ani, de către un cineast rus de generaţie nouă, în care îi spuneau după numele lui mongol şi în care îi prezentau întreaga viaţă.

În 1241,  marea invazie mongolă a măturat toate puterile militare ale vremii. Nici chiar temuţii cavaleri teutoni nu le-au putut sta în faţă
Aşa cum a fost Muammar al-Gaddafi în Libia, reprezentantul unui trib minor…
Da, la origine. În paranteză fie spus, am auzit ca zvon, pe când eram în Africa – Nigerul avea graniţă cu Libia şi era în dispută cu această ţară pentru nişte linii de frontieră –, cum că Gaddafi ar fi copilul din flori al unui ofiţer italian. Nu m-ar mira deloc… Figura lui, când era tânăr, nu era tipic arabă sau berberă. Şi Olanda a avut experienţe istorice cu astfel de metişi. Ăştia, metişii, sunt ăi mai îndrăciţi. Uitaţi-vă ce sentiment de apropiere avea Gaddafi faţă de Italia…

Revenind la Ginghis Han, mongoli, cumani şi creştinarea acestora din urmă…
În momentul în care urmaşii lui Ginghis Han  hotărăsc să înainteze spre Vest, Imperiul mongol cucerise deja nordul Chinei şi ajunsese în Persia, dar nu se gândise să treacă peste Siberia, să ajungă dincolo de Urali. Când hotărăsc această tentativă, fac mai întâi un fel de campanie de tatonare. Aceasta se termină în 1223, pe un fluviu care dă în Marea Neagră, pe direcţia Crimeei, şi care se cheamă Kalka. Bătălia de la Kalka e un moment istoric pentru că, întâia oară, cumanii – cărora ruşii le spuneau „oamenii stepei“ – erau uniţi. Un orientalist britanic, care l-a influenţat şi pe Nicolae Iorga, a arătat acest lucru în cartea Imperiul cumanilor, subliniind că atunci când era un pericol extern cumanii îşi alegeau un rege. Erau destul de organizaţi, dar şi foarte agresivi. Vecinul lor de la nord era Marele Cnezat al Kievului cu care se aflau în permanentă bătălie. Cu toate acestea, închipuiţi-vă că era vorba şi de înrudiri între cele două tabere. Kuten, regele pe care îl aveau „cumanii albi“ în acel moment, al bătăliei de la Kalka, era socrul Marelui Cneaz al Galiţiei. Cumanii din nord îşi spuneau „albi“, iar cei din părţile noastre, din Moldova şi din Muntenia, erau „cumanii negri“. Aici nu e vorba despre vreo chestiune de calitate, ci despre cumanii principali („albi“) şi cei periferici („negri“). Trebuie să spunem, ca o paranteză, şi că femeile cumane erau de o mare frumuseţe.

Prin urmare, „cumanii albi“ şi „cumanii negri“, văzând pericolul comun, se aliază.
Da. Ei, alături de cele patru, cinci cnezate ruseşti de la nordul lor, luptă împotriva acestui val mongol şi sunt învinşi la Kalka. Acolo mor vreo nouă cnezi ruşi, dar regele cuman Kuten scapă.

Credeţi că separaţia între Bisericile creştine, de Răsărit şi de Apus, produsă la 1054, era deja înţeleasă de popoare, la acea vreme, în anul 1223?
Eu cred că da, dar să nu uităm un lucru – la noi chestiunea era confuză. Noi nu aveam absolut niciun document înainte de naşterea voievodatului Ţării Româneşti. E clar însă că ţineam de Constantinopol. Dar să ne uităm la fraţii Asăneşti, care au făcut cel de-al doilea Ţarat Bulgar. Apropo – Asan e nume cuman. E foarte posibil ca fraţii Asăneşti, vorbitori de limbă română, să fi fost înrudiţi cu populaţia cumană. Cumanii pătrunseseră şi dincolo de Dunăre, dovadă că a mai rămas numele Kumanovo în Bulgaria. Asăneştii îi înving pe bizantini mai întâi cu ajutorul cumanilor. Revenind, regele cuman Kuten fuge din faţa primului val mongol, dar în acel moment valul s-a oprit. Asta este dovada că mongolii s-au gândit să vadă doar ce fel de rezistenţă vor întâmpina. Când vine valul cel mare al mongolilor, în anul 1241, acesta era împărţit în patru coloane, fiecare de câte 40-50.000 de oameni. Cele patru coloane au distrus, rând pe rând, cnezatele ruseşti, Polonia şi cunoşteau atât de bine situaţia regatelor din Europa încât aveau ordinul ca, la o dată precisă, să se reunească împotriva regelui Ungariei, Bela al IV-lea, recunoscut drept cel mai puternic rege din Europa Centrală. Ei bine, coloana din sud a mongolilor a trecut şi pe la Episcopatul cuman Milcovensis.

Invazia mongola din 1241 aproape a distrus ordinul cavalerilor teutoni şi rezistenţa statelor apuse. Totuşi atacurile din 1241 nu s-a repetat. Conducătorii mongoli s-au retras din cauza morţii hanului şi a luptelor interne ce au urmat între urmaşii acestuia

Dar cum s-a ajuns la Episco­patul Milcovensis?
Bun, după bătălia de la Kalka şi dezastrul cumanilor „negri“ şi „albi“, aliaţi cu ruşii, ei dau de veste înfrângerea regelui Ungariei, în 48 de ore. Cumanii, care de generaţii se opuneau creştinării, au trimis vorbă regelui maghiar, Andrei al II-lea, că vor să se creştineze. Acesta a găsit că-i atât de important momentul încât a trimis pe fiul său, viitorul rege Bela, şi pe arhiepiscopul Ungariei să-i creştineze, undeva pe Milcov, pe toţi cei 40.000 de ostaşi cumani, cu femeile şi copiii lor. Aşadar, i-au creştinat în rit apusean.

Vă întrebam dacă exista oare această distincţie la nivelul oamenilor simpli.
Exista…

Atunci de ce pelerinii occidentali care veneau la Ierusalim se împărtăşeau încă din potirul călugărilor greci de acolo, ştiut fiind că ortodocşii şi catolicii n-au comuniune euharistică?
În orice caz, din punct de vedere teologic, ortodocşii şi catolicii n-au fost şi nu sunt eretici unii faţă de alţii, ci schismatici. Asta înseamnă despărţire…

 …şi în oficierea tainelor.
Acest lucru trebuie să fi existat şi la noi, chiar şi în bisericile cele mai vechi. De pildă, este o bisericuţă mică, la nord de Câmpulung, unde erau două altare. Eu cred că unul era pentru ritul Apusean şi unul pentru ritul Răsăritean. Nu era nicio duşmănie între cei care ţineau riturile respective. Duşmănia asta îngrozitoare a apărut după cucerirea Constantinopolului, la 1204.

Totuşi, a fost şi Sinodul de la Ferrara, început la 1437…
Da, o încercare de reconciliere a penultimului împărat bizantin. Aceasta s-a început din motive politice, din cauza pericolului turcesc. Ghinionul a fost că patriarhul care semnase documentul de reconciliere, alături de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a murit pe drum. Cel care a devenit patriarh în locul său era un duşman al reconcilierii. Atunci s-a răspândit expresia „Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei“. Dar să ştiţi un lucru: patriarhul de Constantinopol a dus-o mai bine sub turci, în sensul că, Mehmet al II-lea, după ce a luat oraşul, l-a chemat şi i-a încredinţat toţi creştinii împărăţiei. Deci, din momentul ocupaţiei turceşti, patriarhul a avut mai multă forţă politică decât înainte, când era egalul împăratului. Înainte, dacă era o dispută între patriarh şi împărat, acesta din urmă avea câştig de cauză pe motiv că el a fost uns de Dumnezeu.

Aşadar, creştinarea cumanilor s-a făcut în rit apusean.
Creştinarea cumanilor s-a produs după 1223, undeva pe Milcov. Imediat s-a construit o catedrală, dar episcopia n-a ţinut decât puţin peste un deceniu. În anul 1239, cumanii, văzând că vine valul mongol, s-au speriat şi au cerut voie regelui Ungariei să intre în regatul său. Au trecut Carpaţii în masă. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a dovedit că n-au plecat chiar toţi, vezi cazul Basarab I. Cei care se căpătuiseră, strămoşii viitorilor boieri sau cnezi – „majores terrae“ – n-au plecat.

 Cronologie
271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

De citit ROMÂNI ŞI PECENEGI ÎN SUDUL TRANSILVANIEI

Un popor asimilat: cumanii

Zilele următoare voi trimite chitanţa şi  domnului ministru Funeriu dar şi  Inspectoratului din Bacău, să-i întreb şi pe domniile lor dacă   totul este în regulă cu această “obligativitate” a elevilor de a contribuii cu bani  la un proiect de aşa mare anvergură şi care se derulează prin programe finanţate de guvern.   Elevii spun că sunt ameninţaţi cu scăderea notelor la anumite materii dacă nu contribuie. În chitanţa de faţă protejez numele elevilor pentru că aşa este corect, dar atât la  Inspectorat cât şi la minister voi trimite chitanţa cu numele lor.

Tot de la elevi am aflat multe chestiuni care nu au nimic în comun cu şcoala. De exemplu: doamna profesoară Gheorghiana Violeta pentru câteva pungi de cireşi a salvat de  corigenţă un elev nu prea silitor . Alt elev a contribuit cu nuci, pentru ca doamna să aibă cozonaci tradiţionali de sărbători , tot pentru a i se ierta neştiinţa. Dacă tot de la doamna  cumperi o culegere de mate, ai 3 puncte din oficiu la teste. Doamnă, prin anii 72-80 când “lustruiam”  băncile şcolii din Cleja, am avut profesori cu demnitate. Dumneavoastră de ce nu aveţi

Tot o doamnă , profesoara de fizică/chimie Hongu Aura nu se sfieşte să-i ameninţe pe elevi cu obţinerea de note mici dacă nu contribuie cu bani la proiectul “terenul de fotbal multifuncţional”.

Tot în această categorie intră şi domnul profesor de limba şi literatura română Florea Alexandru. Domnia sa obligă elevii să cumpere reviste la un preţ “aranjat” , mult peste cel oferit de furnizor. Are şi un slogan pe măsură: dacă ai cumpărat , ai căpătat un 10 (zece).

Nu trebuie să uităm de comitetul de părinţi, care prin tertipuri pupincuriste , obligă elevii să contribuie la fondul şcolii şi al clasei, chiar dacă această “zeciuială” este încriminată de către minister. Nu strică să atenţionăm Inspectoratul Şcolar   Sarcina intreţinerii şcolii este a administraţiei locale şi a primarului în principal. Luaţi-l de coiţe pe Taliban să vă dea bani şi nu-i obligaţi pe elevi să vă aducă de acasă din portofelul părinţilor.

PS. În următoarele zile un subiect despre ” activitatea autorităţii administrative din Cleja în relaţia cu contribuabilul “.

Mirela Corlățan

Preotul Vladimir Petercă e primul cleric catolic deconspirat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), în urma unei cereri de verificare depuse de EVZ, iar în cazul său urmează să se pronunţe şi Curtea de Apel Bucureşti.

Anton Coşa,

Vechimea acestei comunităţi rurale coboară în timp până în secolul al Xll – lea, după cum ne arată menţiunile documentare. Denumirea acesteia, unică în spaţiul românesc, derivă din cuvântul latin ecclesia, întâlnit în Transilvania sub forma ecleje, însemnând biserică, proprietate a bisericii ori a personalului acesteia sau comunitate administrativă bisericească.

Locuitorii din Cleja sunt de religie romano – catolică, fiind menţionaţi în timp de o serie de documente. Pentru prima dată îi găsim pe catolici într-o relatare a misionarului Bernardino Silvestri din anul 1696, care aminteşte localitatea Clesa cu 72 locuitori, toţi catolici. Ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Cleja provin după toate probabilităţile din Transilvania. Cadrul etnografic al aşezării demonstrează elocvent acest fapt.

Casele din Cleja se încadrează în tipul casei tradiţionale româneşti cu toate transformările survenite în decursul timpului. Construcţiile contemporane nu înlătură tradiţia în totalitate, urmărind atingerea unei valori estetice superioare, în consonanţă cu gusturile celor care le întemeiază. Ele sunt prevăzute cu prispe, care le încadrează de regulă pe două laturi, majoritatea având şi cerdac cu stâlpi ornamentaţi, dintre motive, cele mai prezente fiind cele geometrice. Existenţa şurilor mari, într-o măsură mai redusă astăzi, trimite către spaţiul transilvănean. Interioarele arată, la rândul lor, preocuparea pentru frumos a locuitoritor, remarcându-se printr-o ingenioasă combinaţie între tradiţie şi inovaţie. Camera de sărbătoare sau Casa mare, cum este numită aici în Cleja, iese în evidenţă prin multitudinea de obiecte ce se găsesc în interiorul acesteia şi bunul gust cu care sunt rânduite. Se întâlnesc aici ţesături de o valoare artistică remarcabilă ce denotă măiestria celor care le-au lucrat.

Privit în ansamblul său, portul popular tradiţional din Cleja se integrează costumului românesc. Costumul popular de aici iese în evidenţă prin cromatica specifică, sobră ori mai vie, prin gama largă de motive decorative, toate acestea fiind rodul unei fantezii deosebite a creatorilor populari, transpuse implicit şi operei create. Gama largă a ornamentaţiei se explică atât prin variatele zone din Transilvania de unde au venit şi implicit au adus costume tradiţionale specifice ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Cleja, dar şi prin faptul că odinioară fetele, dintr-un accentuat spirit de originalitate, ascundeau, de regulă, modelele pe care le ţeseau pe cămăşi (şi nu numai), pentru ca celelalte fete să nu le cunoască înainte ca ele să fie purtate şi, evident, arătate celor din jur, de cea care le-a creat.

Locuitorii din Cleja au ca ocupaţie principală agricultura, alături de care un loc important între îndeletniciri îl are creşterea vitelor. Cultura viţei-de-vie cunoaşte, de asemenea, o largă răspândire în Cleja, în timp ce ocupaţii ca stupăritul ori pomicultura sunt practicate într-o măsură mai mică. Dintre meşteşuguri, amintim existenţa şi aici a cojocarilor, sumănarilor, fierarilor, dar, mai ales, a lemnarilor (dulgheri, butnari, dogari), lucrul cu lemnul bucurându-se, atât odinioarâ cât şi astăzi, de o mare preţuire printre localnici.

Casele, căruţele, diferitele obiecte de uz gospodăresc, confecţionate din material lemnos ori folosind într-o măsură mai mare sau mai mică lemnul, dezvăluie şi ele dragostea locuitorilor pentru lucratul lemnului, migala şi priceperea cu care-l modelează. Remarcăm lada de zestre, de formă paralelipipedică cu capac drept, ornamentată cu figuri, de regulă geometrice. Unele dintre ele erau iniţial bălţuite, după care se ornamentau, dând naştere în acest fel unui contrast specific. Există analogii între lăzile de zestre din Cleja şi cele similare întâlnite în Transilvania. Şi aceste lăzi dezvăluie bunul gust şi fantezia creatorilor populari.

Obiceiurile calendaristice sunt, la rândul lor, foarte importante. Se mai conservă încă unele practici şi credinţe, înainte vreme cu o încărcătură de semnificaţii magico-rituale pierdute însă în decursul timpului. Reverberaţii transilvane sunt evidente şi aici. Amintim în acest sens obiceiul matca din prima duminică de după Paşti, numită de localnici Duminica Albă sau Duminica Mătcii, zi în care tinerii se legau fraţi şi surori, schimbând între ei ouă scrise. Aceste ouă erau scrise în Cleja nu în zilele imediat premergătoare duminicii Paştelui, ca în alte locuri, ci în săptămâna de după Paşti, deci anterioară Duminicii Mătcii. De Paşti doar se vopseau ouă roşii în Cleja. Obiceiul matca se mai întâlneşte, sub forma mătcălăul, doar la românii din zona  Banatului, în forme de manifestare particulare, desigur, dar tot în legătură cu legarea de fraţi şi surori.

Dintre obiceiurile de peste un an mai menţionăm colindele necântate, care se obişnuiesc în Cleja în dimineaţa de Sfinţii Mărunţi (27 decembrie) sau Prunci Nevinovaţi, când copiii şi feciorii umblă cu câte o nuia de alun în mâini, lovind pe cei care îi întimpină la intrarea în casă şi rostind o urare de prosperitate, sănătate, noroc şi fericire în anul care urmează să vină, urare adresată, evident, celor pe care-i ating cu nuiaua. Aceleaşi urări de bine, adresate de data aceasta întregii familii (inclusiv vieţuitoarelor) colindate, le reîntâlnim rostite cu alte cuvinte desigur şi în  dimineaţa de Anul Nou, când, în Cleja, se umblă cu semănatul, colindătorii aruncând în faţa gazdelor, pe jos, boabe de grâu ori de porumb în timp ce binecuvântau.

În cadrul ciclului familial, nunta ocupă un loc bine determinat, prin latura ei spectaculară, prin implicarea, mai mult sau mai puţin directă, a comunităţii rurale, dar, mai ales, prin faptul că, prin premise, desfăşurare şi urmări, constituie o perioadă de trecere de la un statut social la altul. Şi din analiza atentă a ceremonialului de nuntă se desprind analogii cu spaţiul românesc  transilvănean.

Amintim aici doar obiceiul vestirilor sau strigărilor în biserică, de către preot, după logodnă, de trei ori la rând, în trei duminici, a tinerilor care urmează să se căsătorească, obicei menit să descopere eventualele piedici care ar putea sta în calea căsătoriei celor doi.

Ceremoniile funerare din Cleja reuşesc să conserve, dincolo de unele încercări de alterare, o serie de rituri de separare, rituri de prag, rituri de agregare, individuale sau colective, menite să faciliteze marea trecere a celui dispărut din această lume, uşurarea integrării acestuia într-o altă existenţă, respectiv în lumea de dincolo, şi, implicit, să protejeze pe cei rămaşi în această lume, comunitatea rurală în ansamblul ei, comunitatea restrânsă a rudelor, a neamurilor celui dispărut în special, de eventuale crize, de eventuale manifestări negative şi nocive în acelaşi timp, determinate de pierderea şi înstrăinarea unui membru al acestei comunităţi.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare din Cleja, un loc aparte îl ocupă cântecele morţilor sau cântecele de mort, interpretate în nopţile de priveghi la căpătâiul celui dispărut. Variantele culese din Cleja sunt de o autenticitate şi o forţă de sugestie remarcabile, prin motivele ce le transmit. Erau cântate (şi sunt şi astăzi) după un ritual strict. Una din femeile care compuneau grupul de cântătoare (în care puteau fi şi bărbaţi) dădea tonul recitând (nu cântând) primul vers, după care urma revărsarea melodică a aceluiaşi vers, în interpretarea întregului grup prezent, continuându-se tot astfel până la sfârşitul cântecului. Coexistenţa acestor cântece de mort cu versurile funebre (creaţii ale mediului eclesiastic intrate în repertoriul folcloric), faptul că unele motive se întâlnesc şi în bocete numite în unele zone ale Transilvaniei cântare la mort sau cântare de mort, linia metodică şi perpetuarea lor prin intermediul unor caiete vădesc similitudini evidente cu spaţiul transilvan.

Localitatea Cleja a fost intens şi sistematic cercetată, mai ales din perspectiva folclorului existent aici, de către specialiştii maghiari care au cules în decursul timpului o varietate impresionantă de creaţii folclorice perpetuate de localnici în graiul ceangău. Din Cleja a fost culeasă prima variantă a Mioriţei (în graiul ceangău local), de către preotul de atunci din Cleja, Inocentius Petras (născut în satul vecin Faraoani), care a notat-o în scris în anul 1843. Această primă variantă a Mioriţei prezintă în opinia specialiştilor o valoare artistică deosebită. Din aceste concluzii transpare, într-un mod tot mai evident, că ne-am ocupat de un spaţiu etnografic de referinţă. A fost pentru noi un privilegiu şi, în acelaşi timp, o datorie de recunoştinţă apropierea de acest univers rural cu un specific aparte.

Am insistat asupra cadrului etnografic în special nu doar pentru că este cel care defineşte localitatea Cleja şi o scoate în evidenţă, ci şi datorită faptului că aspectele legate de cultura populară tradiţională sunt cele mai expuse degradării şi dispariţiei.

Narcis Iustin Ianău este un baiat de 15 ani din Bacău. El a venit la emisiunea Românii au talent pentru ca mama lui să-l vadă cântând la scena deschisă şi să arate lumii ce voce are.

Narcis Iustin Ianău nu a luat niciodată lecţii de canto şi a uimit atât juriul cât şi publicul cu vocea sa, extrem de înalta, de contratenor.

Andra l-a aplaudat ridicându-se în picioare şi i-a spus: “Ne-ai şocat într-un mod extrem de plăcut. Cânţi minunat!”. Primind cei trei de DA, Iustin a mers mai departe. Vezi AICI cum a cantat!

Mi-a atras atenţia o discuţie despre declaraţia celor doi soţi Joca privind cuantumul salarizării ca venit per an. Nu mi-am făcut timp să verific atunci, dar astăzi fiind ceva mai liber, am zis să văd unde-i buba. Da ! buba este la salarizarea referentului. Doamna Joca apare cu al doilea salariu pe primărie. Mulţi ar zice probabil de vechime sau bonificaţii la salariu. Indiferent cum, nu poate depăşi salariul primarului, având în vedere că sunt aproape de aceiaşi vărstă.. Singura funcţie dintr-o primărie care poate depăşi salariul primarului fiind cea de secretar al primăriei, dar şi acolo comportă discuţii . În general secretarii caută chichiţa legislativă în domeniul salarizării care le permite să-şi rotunjească salariul prin adăugarea unor sporuri de ei stiute. Având ca exemplu colegele mele de birou ale căror salarii le cunosc, cred că în cazul salariului doamnei Joca ceva e putred… pentru că salariul de încadrare a unui referent (mai ales în administraţiile locale) este mult mai mic faţă de al unei demnităţi, dar şi faţă de cel al unei persoane care este încadrată pe o funcţie cu studii superioare. Chiar dacă ar cumula o altă funcţie, statutul functionarului publici (sediul materiei în 188 / 1999) stabileşte condiţii clare pe care nu le voi enumera  : ci doar concluzia – nu poate cumula salariul

Art 91 (3) Mutarea temporara in cadrul altui compartiment se dispune motivat, in interesul autoritatii sau institutiei publice, de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice, pe o perioada de maximum 6 luni intr-un an, cu respectarea pregatirii profesionale si a salariului pe care il are functionarul public.

Art 92 (5) Daca salariul corespunzator functiei publice pe care o exercita cu caracter temporar este mai mare, functionarul public are dreptul la acest salariu.

Deci, în nici un caz cumul de salariu.

Iar dacă facem o  împărţire simplă a venitului doamnei, 23257 /12 luni = 1938 , vom constata că per lună a căştigat 1938 lei . Interesant ! . Întreb: cât căştigă doamnele profesoare de la şcolile din comună

Declaraţia din 2009 pare mult mai realistă. Şi nu uitaţi: din iulie 2010 până în decembrie 2010 salariile au fost diminuate cu 25 de procente . Dar hai să-l vedem şi pe cel din 2009

http://www.primariacleja.ro/poze/raport_activitate_2010/ra_leghede_angelica.pdf