Ceangăii, comunitatea fără trecut şi prezent ????

Olimpia Filip, Mihai Minca/Cândva, ceangăii apăreau la loc de cinste în cărţile de istorie ale lui Nicolae Iorga. Astăzi, par să fi renunţat pasivi la limba, obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale. Rubrica „Dosar“ din această săptămână vă propune o scurtă incursiune în istoria uneia dintre cele mai puţin cunoscute comunităţi din România.

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, este izgonit din biserica din localitate de către preotul secui, fiind numit „ceangău avortat” şi ameninţat că „va fi suit pe cruce, ca Iisus”. Un primar dintr-o altă comună, de data aceasta din judeţul Bacău, îşi aduce aminte de zilele când era elev, iar profesorul de limba română îl scotea la tablă folosind apelativul „haide, bozgore”. Ce au aceste două cazuri în comun? În primă instanţă, par exemple de discriminare flagrantă. Însă, spre deosebire de alte comunităţi etnice din România, pentru care astfel de întâmplări ar leza serios mândria originilor, în cazul ceangăilor sunt două simple fapte de viaţă, şi nimic mai mult. Revendicaţi şi renegaţi, în aceeaşi măsură, atât de români, cât şi de maghiari, ceangăii au ajuns o comunitate fără prezent.

Refuzând să se autodefinească ca o comunitate etnică de sine stătătoare, ceangăii nu fac decât să adâncească şi mai mult ceea ce pare a fi misterul adevăratelor lor origini. În satele ceangăieşti, obiceiurile s-au uitat cu desăvârşire. Costumele populare, purtate odată cu mândrie, mai sunt scoase de la naftalină doar de sărbători, şi atunci „asortate” cu o pereche de adidaşi de ultima modă. Graiul ceangăiesc abia se mai aude, fiind înlocuit, în funcţie de zonă, cu limba română sau cea maghiară. Şi toate acestea pentru că, după ce au renunţat la propriul trecut, ceangăii par să se afunde docili într-un prezent în care îşi refuză sau ignoră propria existenţă ca şi comunitate cu valoare istorică.

Povestea preotului secui şi a „ceangăului avortat”

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, a fost izgonit din biserică de către preotul local din cauza originilor ceangăieşti. Într-un limbaj desprins parcă din filmele cu mafioţi, preotul l-a atenţionat pe cantor că-l „va sui pe cruce, lângă Iisus”. Autorităţile bisericeşti au decis concedierea celui ameninţat. Câteva fapte. Pe data de 2 septembrie 2010, Lorant Pora, cantor la biserica din localitatea Lunca de Sus, judeţul Harghita, este dat afară din lăcaşul de cult de către preotul secui Mihaly Hatos. De faţă cu mai mulţi localnici, aflaţi pe picior de plecare după ce primiseră Cuvântul Domnului, preotul îl apelează pe Lorant “ceangău avortat” şi-l ameninţă “că-l va sui pe cruce, lângă Iisus”.

Lorent Pora (stânga, la orgă) la o slujbă în aer liber în perioada în care era în graţiile preotului Mihaly Hatos  Foto: Arhiva Personală

Din acel moment, cei aproape 4.000 de locuitori ai comunei, în marea majoritate ceangăi asumaţi, au rupt orice legătură cu familia fostului cantor. Nimeni n-a avut nimic de reproşat preotului, niciun fior de apartenenţă la comunitatea jignită nu s-a simţit fluturând prin aer. Astăzi, viaţa funcţionează în continuare nestingherită în Lunca de Sus. Oamenii merg la biserică şi îi sorb în continuare cuvintele pline de tâlc ale părintelui, inclusiv ameninţările constante la adresa cantorului hulit. Cât despre partea cu „ceangău avortat” şi cuvintele desprinse parcă dintr-un film cu mafioţi credincioşi, toate bune. Oricum, toate trec odată, cu atât mai mult numele unei comunităţi şi tradiţiile acesteia.

Incidentul şi ameninţările

Izolată de reperele ­geografice ce i-au fost destinate (30 de kilometri de Miercurea Ciuc şi 60 de Comăneşti, într-o zonă muntoasă extrem de aspră), comunitatea din Lunca de Sus se ghidează în continuare după standardele morale şi de autoritate existente dintotdeauna: poliţia şi preotul satului. În aceste condiţii, orice adevăr despre cele întâmplate în comună este spus cu jumătate de gură şi senzaţia de incomplet.

Câteva fapte sunt totuşi recunoscute unanim. Frecuşurile dintre preot şi cantor au început cu puţin timp înaintea expulzării celui de-al doilea din biserică. De nicăieri, se pare, preotul Mihaly Hatos a început să-i reproşeze cantorului modul în care acesta îşi desfăşura activitatea. „Nu-ţi faci treaba cum trebuie la şcoală. Tu eşti împotriva legii, împotriva religiei, a lui Dumnezeu”, povesteşte cantorul Lorant Pora. Precum într-o veritabilă anchetă comunistă, toţi copiii şcolii au fost chemaţi să depună mărturie împotriva cantorului. Niciunul nu a avut nimic să-i reproşeze.

Apoi, pe 2 octombrie 2010, a avut loc incidentul despre care se mai vorbeşte şi astăzi în comună. Ieşit de la slujbă, preotul a lansat un discurs extins, condimentat prin repetarea excesivă a cuvântului „Bozmeg”. L-a numit pe Pora „ceangău avortat” şi l-a ameninţat direct că-l „va sui pe cruce, lângă Iisus”.

Discuţia a avut loc lângă maşina în care cantorul urma să se urce, iar unul dintre martorii prezenţi a fost tatăl cantorului, un om extrem de credincios, angajat toată viaţa în slujba bisericii din localitate. Din acel moment, spun oamenii, acesta s-ar fi izolat de restul comunităţii, abia mai fiind văzut prin comună.

Lipsa de reacţie

A-l jigni pe un ceangău în comuna Lunca de Sus este ca şi cum ai intra într-o secţie de poliţie cu tolba de înjurături plină ochi. Într-o proporţie covârşitoare, localnicii sunt ceangăi asumaţi, la fel ca şi cei din satele dimprejur: Lunca de Sus, Ghimeş şi Făget. „Pentru mine a fost un şoc, pentru că nu am mai fost niciodată jignit în acest fel. Am fost la seminarul teologic la Alba Iulia, mi-am făcut studiile şi în Ungaria, însă nimeni nu s-a comportat aşa”, spune Lorant.

Oamenii din sat au şi o teorie proprie legată de dispreţul secuilor la adresa lor. Într-o formulă prescurtată, această teorie pune renunţarea secuilor la ceangăi pe seama unui moment istoric: plecarea acestora din urmă din mijlocul vechii comunităţi, pentru a păzi graniţele Imperiului Austro-Ungar, în schimbul unor importante sume de bani şi a unor suprafeţe de pământ generoase.

Adevărată sau nu, teoria de mai sus nu pare să aibă nicio valoare astăzi, mai cu seamă în condiţiile în care niciunul dintre locuitorii din Lunca de Sus nu pare cu adevărat interesat de originile şi tradiţiile comunităţii din care provine.

Izolarea de familie

Sărbătorile au dispărut, costumele populare la fel, aşa încât jignirea preotului din localitate ar putea părea şocantă mai degrabă prin simplul fapt că le-a adus aminte oamenilor de unde provin. La început a fost ceva mai bine. În lunile imediat următoare incidentului dintre preot şi cantor, localnicii au preferat să stea deoparte, să vadă în ce direcţie vor decurge evenimentele. Primul a sosit răspunsul de la Arhiepiscopia Romano-Catolică din Alba Iulia, în urma plângerii depuse de familia lui Lorant. Acesta caracteriza acţiunile preotului ca fiind „determinate de un exces de zel şi de lipsa unui discernământ adecvat”. Marea lovitură a sosit însă în 23 decembrie 2010, când Protopopiatul Ciuc Superior anunţa desfacerea contractului de muncă pentru Lorant.

Din acel moment, întreaga comunitate din Lunca de Sus s-a izolat de familia incriminată. Cum cuvântul preotului este cuvânt de ­lege şi niciun adevăr nu poate exista mai presus de acesta, localnicii au rupt orice legătură cu familia cantorului, preferând să accepte jignirile la adresa comunităţii din care provin, în schimbul accesului la activitatea bisericii din Lunca de Sus. Iar întreaga poveste cu „ceangăul avortat” a rămas un simplu incident care, inevitabil, va fi uitat cândva.

“Am fost la seminarul teologic la Alba Iulia, mi-am făcut studiile şi în Ungaria, însă nimeni nu s-a comportat aşa.” Lorant Pora cantor

Imnul ceangăilor

Ceangău maghiar, ceangău maghiar,
Ce eşti tu, ceangău maghiar
Pasăre căzută din copac
Abandonată, uitată.

O, Dumnezeule, ce va alege din noi,
Din copiii noştri
Ei ne ucid limba,
Comorile de la părinţii noştri.

Te-ai oprit într-o stepă,
pe care ai numit-o acasă,
Dar eşti fără de ţară, fără de casă,
Doar în grija lui Dumnezeu.

Am auzit că Ungaria ne este alături,
Dumnezeu al nostru,
dă-i binecuvântarea ta,
Să fie alături de noi,
Să nu ne lase să dispărem.

Şi noi suntem maghiari,
Plecaţi din Asia,
Dumnezeul nostru, ajuntă-ne destinul
Şi nu-l lăsa pe ceangăul maghiar să dispară.

Ceangăii, când disputaţi, când renegaţi / Ceangăii bătrâni încearcă să-i atragă pe tineri la serbările de altădată   Foto: Mediafax

Oficial, în prezent,  în România există 1.266 de ceangăi, dintre care 307 cu limba maternă maghiară, 910 – română, 37 – ceangăiască, 3 rromă şi 9 nedeclarată. Pe de altă parte, potrivit extremiştilor maghiari, numai în Moldova ar exista undeva între 60.000 şi 250.000 de ceangăi vorbitori de limbă maghiară.

Aceeaşi situaţie de incertitudine poate fi regăsită şi în privinţa originilor cuvântului „ceangău”. Conform dicţionarelor de limbă maghiară, cuvântul provine din „csángál” şi „elcsángál” care înseamnă a hoinări, a se desprinde de ceilalţi.

„Oamenii cu clopote”

Maghiarii din Ardeal foloseau cuvântul „csángó” (ceangău) pentru denumirea ungurilor care s-au desprins din maghiarime şi trăiesc departe de ea. O altă teorie identifică originea cuvântului într-un context mult mai jignitor, cel de „corcit”, atribuit de către secui comunităţii care ar fi preferat să se rupă de ei şi să accepte românizarea.

Despre denumirea de ceangău mai există legende şi tradiţii populare. În scrisoarea semnată „Mártanas Antal – Szabófalván. 22. Noimbr. 1900″, şi trimisă lingvistului Rubinyi Mózes, un ţăran din Săbăoani, explică astfel: “Suntem numiţi ceangăi, deoarece se spune, şi vorba a rămas, că atunci când au venit strămoşii noştri pe aceste meleaguri, au venit cu tălăngi (csengö) la fiecare animal din turmă. Aveau şi ei clopote în mână, cu care, pe unde umblau sunau din clopot şi cântau din viori, trăgeau cu puştile şi erau foarte veseli, şi toată lumea care îi vedea şi îi auzea, toţi au spus că au venit şi s-au aşezat nişte oameni cu clopote (csengös /csángós), şi de atunci aşa au fost numiţi: ceangăi maghiari.”

Într-o altă legendă, culeasă la mijlocul secolului XIX în Cleja de preotul satului, Petrás Incze János, se povesteşte că strămoşii ceangăilor au făcut parte din armata regelui maghiar Szent László (Sfântul Ladislau), care a alungat păgânii din Moldova. Pentru că aveau clopote puse la cai, László a întrebat: “Ce-i cu aceşti csángatók (oameni cu clopote)?” Şi aşa le-a rămas numele.

În trecut, majoritatea catolicilor din Moldova foloseau mai rar cuvântul ceangău pentru a se defini, pentru că cei mai mulţi îşi spuneau unguri: “Întrebaţi, se zic ­Unguri (nu Ungureni, adică Români din Ardeal)” scrie Nicolae Iorga despre catolicii de lângă Roman, în cartea sa “România – cum era până la 1918″. “Ei se socotesc toţi unguri” scrie istoricul român în aceeaşi carte, despre locuitorii unor sate catolice din ţinuturile Bacău şi Tecuci.

Dispute şi controverse

Apartenenţa comunităţii ceangăilor a fost şi continuă să fie un subiect extrem de disputat. Istoricul român Anton Cosa consideră că “folosirea termenului de «ceangău» ca nume etnic nu este justificată. Trebuie să vorbim de catolicii din Moldova, şi nu de ceangăii din Moldova, întrucât aceştia nu reprezintă o minoritate etnică aparte, ci o comunitate religioasă”.

De cealaltă parte, Vilmos Tanczos, conferenţiar la Universitatea “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, prezenta, în 2002, auditoriului venit la o conferinţă, o hartă împânzită cu zeci de oraşe moldoveneşti înfiinţate de soldaţii maghiari care păzeau graniţele de răsărit ale regatului Ungariei. Jaszvasar (laşiul), Balard (Bârladul), Szeretvasar (Rădăuţiul), Husz (Huşiul), Bake (Bacăul), Szucsava (Suceava) şi multe altele, toate erau, în opinia cercetătorului ungur, localităţi maghiare, înfiinţate de maghiari.

Opinia istoricilor maghiari nu este însă întotdeauna susţinută de relaţia dintre secui şi ceangăi. În special în zona de est a Ardealului, la graniţa cu Moldova, ceangăii sunt consideraţi un fel de “dezertori”, o comunitate ce a ales să se rupă de adevăratele sale origini, în schimbul unor bunuri materiale.

Ceangăii, comunitatea fără trecut şi prezent

Teama de discriminare i-a făcut să nu-şi mai recunoască etnia, iar renunţarea la costume şi tradiţiile populare i-a izolat definitiv de rădăcinile istorice. Ceangăii din zona Bacăului se consideră mai degrabă români decât maghiari. Niciuna dintre aceste două comunităţi nu le recunoaşte însă oficial apartenenţa.

„Nu suntem nici prea români, nici prea maghiari!”. Aşa răspund mulţi locuitori ai comunei Faraoani, judeţul Bacău, atunci când vine vorba despre etnia lor. Nu le este clar dacă sunt cu adevărat români şi se fâstâcesc dacă sunt întrebaţi direct „eşti maghiar?”. Evită răspunsul şi afirmă: „În acte sunt român!”. Abia după lungi insistenţe recunosc, într-un final cu jumătate de gură: „De fapt, sunt ceangău!”.  Nu-şi explică de ce le este aproape frică să rostească numele de „ceangău” şi recunosc faptul că această temere „au moştenit-o” şi că frică îi era şi tatălui, şi mamei, şi bunicilor.

Teama de a-şi recunoaşte etnia o au doar faţă de cei care nu sunt din comunitatea lor. Se mândresc, în schimb, cu costumele populare pe care le-au păstrat de la străbunici şi bunici şi nu trece nicio sărbătoare importantă din calendar fără să nu le îmbrace. Recunosc faptul că nu vorbesc fluent limba maghiară, însă o înţeleg. Între o conversaţie în limba română şi cea maghiară, o preferă pe cea română. Le creează însă un confort orice discuţie în limba ceangăiască. Cu toate acestea, nu pot explica cu exactitate de unde provine această limbă şi afirmă că este „un dialect al limbii maghiare” pe care l-au învăţat din tată-n fiu.

În acte, din maghiari, au devenit români

Adrian Solomon, primarul din Faraoani, afirmă că, la recensământul din 1900, aproape întreaga populaţie s-a declarat maghiară. Acum, puţini sunt aceia care mai recunosc acest lucru. „Acum 100 de ani, 90% din locuitorii comunei Faraoani s-a declarat maghiari. La ultimul recensământ, doar 24 de persoane au mai îndrăznit să mai susţină acest lucru. Totul s-a pierdut în timp. Azi nu are nimeni nici complexe şi nici frustrări. Însă nu mai avem trecut!”, afirmă primarul Solomon.

Chiar el recunoaşte că a avut momente în viaţă în care a avut de suferit din cauza originii sale ceangăieşti. „Eram elev la Colegiul «Vasile Alecsandri» şi profesorul de română mă ridica oră de oră în picioare şi-mi zicea: «Ia să te văd bozgore, dacă ai învăţat lecţia». Noroc de faptul că îmi plăcea Limba Română, ba chiar era una dintre materiile mele preferate. Oricum, nu îmi picau bine vorbele profesorului. Şi nu le voi uita niciodată”, adaugă edilul comunei Faraoani.

„Acum nimeni nu mai e autentic!”

Tânăra generaţie provenită din familii de ceangăi îşi cunoaşte originea doar din poveştile celor bătrâni. Nu au trăit niciodată vreo teamă, însă cunosc foarte bine întâmplările rostite de străbunii lor despre comuniştii care îi obligau pe ceangăii din judeţul Bacău să se declare în acte români.

Eduard Antal (19 ani), originar din comuna Faraoani, elev al clasei a XII-a la la unul dintre colegiile băcăuane, ştie că pe bunicul său patern l-a chemat Ion Antal Vaida, însă, zice el, comuniştii l-au obligat să renunţe la numele de «Vaida» deoarece era un nume pur ceangăiesc. „Numele «Vaida» a dispărut din acte. Acum pe toţi ne cheamă doar «Antal». Bunicul meu avea cărţi în limba maghiară şi, de frică, le-a ars. Era speriat de comunişti. Nici cărţi sfinte în limba maghiară nu mai sunt prin biserici. Bunicii mei se rugau în faţa icoanelor în limba maghiară. Acum, nimeni nu mai face aşa ceva. Suntem români, şi atât. Comuniştii ne-au schimbat istoria”, afirmă tânărul de 19 ani.

Eduard Antal nu vrea să mai participe nici în trupa de dansuri populare ceangăieşti, cu toate că tatăl său, Ion Antal, este instructor. Dacă pe vremea când era mic îi plăcea să afle despre tradiţia originii sale, azi i se pare că nimic nu mai e autentic. „Înainte îmi plăcea să văd cum arată costumele noastre populare. Azi, mă indispune să-i văd pe băieţii satului cum, la serbări sau la biserică, sunt îmbrăcaţi în port naţional ceangăiesc, însă sunt încălţaţi cu adidaşi. Nimeni nu mai respectă tradiţia străbună”, adaugă tânărul.

Îşi aminteşte în schimb poveştile rostite de bunica sa despre şezătorile ceangăieşti. Regretă că nu a prins acea perioadă când femeile se adunau pe la câte o familie şi se apucau de ţesut, cusut, brodat sau tors lână, în timp ce bărbaţii doar se uitau. „Gazda se pregătea cu gogoşi sau floricele din porumb şi vin de butuc. Bărbaţii se uitau la femei cât sunt de harnice, ba chiar le încurajau ca într-o competiţie. Apoi se alegea care este mai îndemânatică sau mai harnică”, povesteşte râzând Eduard.

Vechile nunţi ceangăieşti

Angelica Duma (40 de ani), localnică din comuna Faraoani, se simte mai mult româncă decât unguroaică.  Cu toate acestea, păstrează cu sfinţenie costumul popular ceangăiesc, primit în dar de la mama ei în 1992, cu doar câteva săptămâni înainte de nuntă. Şi acum îl mai îmbracă atunci când merge la biserică, sau la orice zi de sărbătoare creştinească. Nu ştie dacă fiicele sale, eleve în ciclul gimnazial, îl vor îmbrăca vreodată.

Angelica Duma este mândră de cămaşa primită în dar de la mama ei    Fotografii: Olimpia Filip

Povesteşte cu mândrie cum, atunci când a fost mireasă, s-a îmbrăcat în rochie albă şi voal pe cap, însă a doua zi, de „Izvar” (n.r. – sărbătoarea de după noaptea nunţii), atunci când a avut loc o petrecere doar cu rudele, a îmbrăcat costumul ceangăiesc primit în dar de la mama sa. „Costumul ăsta are toate piesele, e complet: fotă, cămaşă, borangic, bârneaţă şi bondă. Anul acesta, de Paşte, m-am îmbrăcat ultima oară cu el la biserică. Îmi place să mă îmbrac cu acest costum în zilele de sărbătoare. Mi se pare că este o ţinută deosebită. Constumul ăsta mi l-a cusut mama înainte de nuntă. Doar borangicul de pus pe cap îl am de la bunica”, povesteşte Angelica Duma.

Îşi aminteşte cum a respectat tradiţia ceangăiască şi, în ziua de Izvar, şi-a împletit un coc învelit cu un batic roşu înflorat.  Femeia rememorează cu mândrie că şi soţul său, mirele, era îmbrăcat în costum ceangăiesc. „Băieţii mai împrumută costumul de la unul la altul. Noi, fetele, avem propriile costume. Mai ales eu, eram singura fată la părinţi şi era o jignire în familie să nu am propriul meu costum. Mama a ţinut morţiş să am port autentic ceangăiesc”, adaugă femeia.

“Mă indispune să-i văd pe băieţii satului cum sunt îmbrăcaţi în port naţional ceangăiesc, însă sunt încălţaţi cu adidaşi. “ / Eduard Antal / elev din Faraoani

“Totul s-a pierdut în timp. Azi nu are nimeni nici complexe şi nici frustrări. Însă nu mai avem trecut! “ / Adrian Solomon / primarul din Faraoani, Bacău

“Bunicii mei se rugau în faţa icoanelor în limba maghiară. Acum, nimeni nu mai face aşa ceva.”
Eduard Antal / elev din Faraoani

De unde provine „ceangău”

Denumirea de „ceangăi” are origine secuiască (de la secuiescul csángani = a se corci), deci cu înţeles de „corcitură”, motiv pentru care românii romano-catolici au refuzat acest apelativ şi l-au considerat din totdeauna o ofensă. Ceangăii secui, pe de altă parte, se consideră secui.

„Ceangăii din Moldova se consideră români” / Eduard Antal a auzit de obiceiurile ceangăilor de la bunici

Subiectul „ceangăii din Moldova” a fost abordat mai întâi de către specialiştii maghiari, astfel încât, în clipa de faţă, raportul lucrărilor pe această temă tipărite de ei este net superior celor publicate de specialiştii români. Explicaţia e la îndemână: populaţia romano-catolică din această categorie s-a recunoscut dintotdeauna ca fiind românească. Atât de evidente sunt semnele acestei apartenenţe încât dialectologii, etnologii, istoricii, antropologii români nu au considerat necesar să motiveze şi să susţină un adevăr care era clamat de înşişi locuitorii în discuţie.

Ceea ce a produs şi încă produce derută este graiul mixt (româno-ceangăiesc) pe care-l utilizează o parte din aceşti vorbitori. Lipsa unor studii aplicate a făcut ca idiomul ceangăiesc (amestec de română şi maghiară) să fie considerat un dialect al limbii maghiare, sau chiar o variantă a limbii maghiare.

„Într-adevăr, dacă se ia în calcul doar componenta maghiară a graiului lor, se ajunge la concluzia, eronată, că vorbesc această limbă. Câtă vreme bilingvismul româno-ceangăiesc este exprimat, în chip logic, şi de altă componentă, cea românească, cercetătorul este obligat să conchidă că aceşti locuitori vorbesc cu egală performanţă limba română”, consideră Ioan Dănilă, conferenţiar universitar, doctor în problematica ceangăilor din Moldova.

Pentru a verifica această ipoteză,  Dănilă a chestionat vorbitori din peste 30 de localităţi din judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ, Vrancea, Vaslui, fiind interesat de competenţa lingvistică privind folosirea limbii române. „Aceste sate figurau în evidenţele cercetătorilor maghiari ca fiind populate de vorbitori „de limbă maghiară”. În fapt, am constatat – prin înregistrări pe bandă magnetică, pe baza Chestionarului elaborat de Academia Română – că practică bilingvismul româno-ceangăiesc şi, mai mult decât atât, că refuză să se considere altceva decât români”, încheie profesorul Ioan Dănilă.

 „Oameni liniştiţi, la locul lor”

Isidor Dâscă, decanul Biserici romano-catolice din Bacău, afirmă cu tărie că între ceangăi şi români se poate pune cu precizie semnul egal. Recunoaşte că este o diferenţă mare între limba maghiară şi cea ceangăiască şi că singura diferenţă între români şi ceangăi este limba vorbită. „Oricum, în ziua de azi, numai bătrânii mai vorbesc limba ceangăiască. Tinerii nu o mai cunosc aproape deloc. Eu am fost cu un ceangău în Ungaria şi nu înţelegea nimic din ce se vorbea în jurul lui”, a afirmat decanul Bisericii romano-catolice din  Bacău. El a mai adăugat că, din punctul său de vedere, niciodată, ceangăii nu au fost discriminaţi. „De ce să fie discriminaţi? Sunt oameni liniştiţi, la locul lor şi paşnici. Biserica nu face astfel de diferenţe”, a mai adăugat preotul Dâscă.

Petrás Incze János: preot care a slujit 45 de ani la Cleja si este inmormantat in cimitirul Cleja.

Klézse / Cleja   Incze János Petrás a fost preot catolic, folclorist şi lingvist ceangău din Moldova. El este unul dintre primii culegători conştienţi ai folclorului maghiar, care s-a străduit să prezinte în mod sistematic cunoştinţele folcloristice ale unui sat (Cleja). Primele lui culegeri de cântece populare şi balade au apărut în 1842 în revista Tudománytár [Colecţia Ştiinţelor], deci în acest domeniu îl precede atât pe ardeleanul János Kriza, cât şi pe folcloriştii János Erdélyi, Pál Gyulai şi Arnold Ipolyi din Ungaria. Viaţa şi opera lui sunt legate de pământul natal. Este singurul intelectual ceangău din Moldova a cărui activitate arată că în epoca reformelor a existat un moment istoric în care ceangăii moldoveni, prin intelectualii lor, ar fi putut să se alăture dezvoltării culturale a întregii maghiarimi. Posibilitatea conexiunii şi a coexistenţei sincronice nu a durat însă mult timp: la sfârşitul vieţii sale a recunoscut şi el că şansa istorică de dinainte de 1848 s-a pierdut irevocabil.
Ince János Petrás este descendentul unei vechi dinastii de cantori din Moldova. S-a născut în 1813 în Faraoani ca fiu al cantorului local (în limbajul popular: diac, giac, deac, geac sau ghiac) care, în afara limbii materne, vorbea limba română şi latină, chiar şi limba italiană. Familia este originară din comitatul Baranya, însă un strămoş de-al lor a scris deja în secolul al XVII-lea un jurnal în limba maghiară despre istoria ceangăilor, manuscrisul fiind păstrat la parohia din Faraoani până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (Péter Zöld, parohul din Delniţa pribegit în Moldova, a şi folosit datele jurnalului în raportul său adresat lui Ignác Batthyány în 1781).

Se presupune că a absolvit studiile medii în liceul minoriţilor din Kanta (azi făcând parte din Târgu Secuiesc), apoi a studiat teologia la Eger unde, în 1834, a intrat în ordinul minoriţilor, fiind hirotonisit în 1836. În 1838, ordinul l-a trimis în Moldova ca misionar, unde a slujit mai întâi la parohia din Pustiana, apoi, începând din 1841, la Cleja, până la moartea lui, survenită în 1886.

Entuziasmat de ideile epocii reformelor, se întoarce acasă în Moldova de la teologia din Eger ca „un patriot care doreşte din suflet progresul naţiunii sale” şi este hotărât să-i slujească pe cei de care aparţine. În cei doi ani trecuţi între hirotonisire (1836) şi numirea lui în funcţie (1838), primul lucru întreprins a fost călătoria pe pământul natal, vizitarea satelor catolice din Moldova. „Am urmărit cu mare bucurie sufletească progresul spiritual de mare interes al Neamului Maghiar de când, împreună cu liber – cugetătorii, s-a deşteptat în mine sentimentul naţional, şi cu cât mai curată şi mai mare era bucuria pricinuită de înflorirea Naţiunii proprii în patria Maghiară [...], cu atât mai mare a fost tristeţea ce mi-a apucat sufletul când deseori soarta compatrioţilor mei din Moldova, chiar şi fără voia mea, mi-a trecut prin gânduri şi prin minte” – scrie în 1841. Viitorul maghiarilor din Moldova nu-l vede fără speranţă, având încrederea necondiţionată că Ungaria civilizată şi puternică nu va lăsa pieirii pe fraţii care trăiesc în afara patriei. „Ştiu bine însă” continuă el, „că această sfântă cauză interesează mai mult Neamul Maghiar plin de râvnă, decât să aibă nevoie de recomandarea mea evocatoare.”

Tânărul preot ieşit de pe băncile teologiei şi sosit acasă în Moldova se confruntă imediat cu realităţile dure ale asupririi ceangăilor. C. J. Magni, prefectul papal al misiunii din Moldova, batjocoreşte neîncetat limba maghiară, o numeşte „muget de bou, limbă cu pronunţie asemănătoare răcnetului de măgar”. Pe misionari îi obligă să folosească limba română, organizează şcoli de limbă română, pe deasupra, confiscă pe nedrept actul de proprietate, scris în limba slavă, al locuitorilor din Luizi-Călugăra, ruinând astfel întregul sat. Din aceasta cauză ajunge în conflict cu preoţii minoriţii maghiare din Moldova care, „ridicându-şi glasul, au început să apere cu bărbăţie limba lor maternă”, ba chiar au luat legătura cu Roma pentru a protesta împotriva atitudinii superiorului lor. „Vizitatorul apostolic”, de frică să nu-şi piardă oficiul în urma presiunii diplomatice maghiare, a trimis în 1837 o scrisoare linguşitoare Academiei Maghiare, în care a afirmat că majoritatea maghiarilor din Moldova şi-a uitat complet limba maternă sau o vorbesc rău de tot, de aceea a solicitat Academiei gramatici de limbă maghiară scrise în română. Ince János Petrás a luat cunoştinţă înainte de numirea sa în funcţie despre cererea „mascată” a viitorului său superior din ziarele maghiare, scriind numaidecât o dezminţire, în scrisoarea sa datată pe 10 aprilie 1838, demascând în faţa societăţii ştiinţifice maghiare induse în eroare antimaghiarismul deghizat al superiorului bisericesc (Észrevételek a moldvai magyarok ügyében [Observaţii privind cauza maghiarilor din Moldova]). După părerea lui, majoritatea catolicilor din Moldova nu şi-au uitat nicidecum limba maternă: „Dragostea pentru neam şi limbă – o spun din experienţă – clocoteşte cel mai fierbinte în această mână de popor. [...] Cutez să-i solicit Domnului Director să numească măcar un sat catolic unde eu n-aş putea să vorbesc ungureşte şi sunt gata să accept această afirmaţie” – scrie. Observaţiile caracterizează bine situaţia lingvistică şi culturală a ceangăilor în secolul al XIX-lea. Din scrisoarea adresată Academiei reiese în mod clar că tânărul Petrás, întorcându-se acasă cu gândul de a sluji, a dorit să integreze ceangăii într-o naţiune maghiară civilă cultivată: „Iar eu însumi [...] îndrăznesc cu toată încrederea să comunic întregii patrii Maghiare şi Academiei maghiare părerea mea: Naţiunea n-ar putea să săvârşească o faptă bună mai mare şi mai nobilă decât promovarea educaţiei sufleteşti a acestui pământ izolat [...], fiind conştient de faptul că ignoranţa este cauza principală a tuturor răutăţilor trupeşti, sufleteşti, morale şi cetăţeneşti, şi că fericirea vieţii poate fi dobândită numai prin cultură. Educaţia ştiinţifică zidită pe temelii adevărate ne dă cunoştinţe despre Dumnezeu, natură şi om, precum şi despre relaţiile şi îndatoririle care îi leagă; acest lucru este o faptă bună nepreţuită îndeajuns, care scoate omul din deplorabila mlaştină a ignoranţei şi alungă de pe ochii lui aceea obscuritate care îi ascunde tot ce este frumos, bun şi adevărat, ca, spre pieirea lui, să nu vadă, să nu poată vedea ceea ce l-ar putea mântui.”

Observaţiile adresate de Ince János Petrás Academiei erau destinate fără îndoială publicării, asta dovedeşte şi post-scriptumul („vă rog cu stimă, domnule redactor, ca aceste rânduri, dacă e cu putinţă, să fie publicate cu fidelitate”). Totuşi, publicarea textului nu a avut loc, deoarece manuscrisul a fost considerat scrisoare anonimă şi astfel nici nu i s-a dat atenţie. Cu toate acestea, identitatea autorului acestei critici este certă, deoarece din literele desenului asemănător cu o pecete, aplicat la sfârşitul celor patru pagini umplute cu scris, se poate descifra uşor numele „Incze”. Trecerea sub tăcere a numelui său se explică prin faptul că tânărul preot catolic, reîntors în Moldova, dar deocamdată fără slujbă, nu-l putea critica public pe superiorul său.
Din momentul scrierii Observaţiilor, Ince János Petrás a considerat apărarea cauzei ceangăilor scopul vieţii sale. La început o circumstanţă favorabilă era faptul că în anul numirii sale la Pustiana, în 1838, a sosit un nou conducător bisericesc din Roma, în persoana lui P. R. Arduini, care nu avea nici urmă din antimaghiarismul predecesorului său şi de care a reuşit să se apropie şi ca om. Noul episcop i-a încredinţat sarcina să redacteze istoria ceangăilor din Moldova în limba latină.

În iulie 1841, Ince János Petrás l-a însoţit pe episcopul său la Băile Borsec din Ardeal, unde acesta se trata cu ape minerale. Aici, pe 19 iulie, printr-o întâmplare norocoasă, a avut ocazia să-l întâlnească pe Gábor Döbrentei. Secretarul Academiei sosise chiar în ziua aceea în staţiunea balneară din comitatul Ciuc, remarcând la „cişmea” figura şi personalitatea atractivă a tânărului preot moldovean: „Pe preotul maghiar din Moldova l-am văzut ca pe un om tânăr, de statură înaltă şi subţire, cu barbă rară de culoare brunetă gălbuie şi cu o privire serioasă, dar când vorbea, avea o înfăţişare amabilă. Acesta era Incze Petrás. A doua zi dimineaţa am băut împreună apa minerală şi, urmându-mi simpatia, am făcut cunoştinţă cu el, iar prin intermediul lui, a treia zi, şi cu onorabilul său episcop, care mi-a înapoiat bucuros vizita la sălaşul meu.” În 22 iulie, Döbrentei i-a adresat lui Petrás 38 de întrebări „adunate cu repezeală” despre „maghiarii din Moldova” şi l-a rugat să răspundă la acestea „din imbold patriotic”. Pe 28 iulie, tânărul preot din Pustiana, „autentificând” datele şi cu semnătura episcopului, a şi înmânat răspunsurile redactate în câteva zile (Feleletek [Răspunsuri]) pe care Döbrentei le-a publicat în trei părţi, în seria din anul 1842 a revistei Tudománytár. Lucrarea detaliată scrisă din memorie dă dovadă de o cunoaştere surprinzător de aprofundată a situaţiei din Moldova, cuprinde aproape toate domeniile vieţii populare (istoria, gospodăria, obiceiurile, organizarea bisericii, condiţiile culturale etc.), şi este socotită până acum una dintre operele clasice ale literaturii despre ceangăi. Trăind departe de Moldova încă din copilărie, Petrás nu putea dobândi această cunoaştere decât după reîntoarcerea acasă, în primul rând între 1836 şi 1838, în perioada peregrinării sale prin Moldova.

După întâlnirea de la Borsec, timp de câţiva ani s-a desfăşurat o corespondenţă intensă între Petrás şi Döbrentei. Parohul, mutat între timp la Cleja, s-a străduit cu mare bucurie să îndeplinească solicitările prestigioasei sale cunoştinţe, care l-a îndemnat la culegerea expresiilor regionale, a particularităţilor lingvistice şi a creaţiilor folclorice ale ceangăilor. Materialul lingvistic al traducerii Bibliei Husite din 1466 [prima traducere a Bibliei în limba maghiară făcută la Trotuş, în Moldova], publicată de Döbrentei în vremea aceea în colecţia Régi Magyar Nyelvemlékek [Monumente lingvistice maghiare], trebuia să fie comparat de Petrás cu limba vie din Moldova secolului al XIX-lea, însă nu a mai reuşit să termine această lucrare.

La începutul anului 1844 a sosit în Cleja, cu recomandarea lui Gábor Döbrentei, şi arheologul János Jerney. Pentru Petrás, vizita călătorului care căuta „locurile arhaice ale maghiarilor” era importantă şi pentru că l-au vizitat împreună la Iaşi pe P. Sardi, noul episcop misionar din Moldova, cu care au convenit să trimită o petiţie parlamentului maghiar cu scopul de a promova cauza ceangăilor din Moldova. Numai că episcopul a refuzat ulterior să autentifice documentul formulat de Jeney şi Petrás. Motivul omiterii semnăturii şi a ştampilei a fost adus la cunoştinţa parohului din Cleja în iunie 1844, printr-o scrisoare laconică scrisă în limba latină, care nu conţinea nicio argumentaţie.

Corespondenţa între Petrás şi Döbrentei s-a întrerupt brusc în 1848, din motive necunoscute – probabil sub influenţa evenimentelor revoluţionare din 1848 -, după care şi relaţia lui Petrás cu Academia s-a răcit şi preotul cult din Cleja, care suferea oricum de izolare spirituală, a rămas singur chiar înainte de moartea lui Döbrentei în 1851. În următorul deceniu şi jumătate, între 1848 şi 1863 şi-a petrecut viaţa în tăcere.

Mai târziu, în conştiinţa lui Petrás, care înainta în vârstă, locul Academiei a fost preluat de Societatea Sfântul Ladislau, înfiinţată în 1861 la Budapesta pentru ajutarea maghiarilor din Moldova. Cu toate că Petrás a corespondat cu societatea până la moartea lui, această relaţie nu mai era de ordin spiritual, ci mai degrabă practic. Petrás a transmis la Budapesta solicitările parohiilor din Moldova – acestea au cerut mai cu seamă ajutoare pentru construirea bisericilor, echipamente bisericeşti, veşminte de liturghie, clopote, cărţi etc. -, a primit donaţiile, a retrimis documentele care atestau întrebuinţarea ajutoarelor băneşti etc. Savanţii lingvişti maghiari au început să-l viziteze la Cleja abia spre sfârşitul vieţii lui – dintre ei, Bernát Munkácsi, Aladár Ballagi, Ignác Kunoss, Gábor Szarvas sunt cei mai renumiţi -, dar niciunul dintre aceştia nu a dezvoltat cu el o relaţie spirituală atât de strânsă ca cea de mai înainte cu Döbrentei. O delegaţie bisericească alcătuită din trei membri – „triada” Fülöp Jákó Imets, Károly Veszely, Ferenc Kováts care, de asemenea, au publicat o carte despre Moldova – s-a deplasat în Moldova în 1867, tot din însărcinarea societăţii, prilej cu care a trecut şi pe la Petrás. Din punct de vedere folcloristic, un eveniment de mare importanţă a fost în 1873 rugămintea ce i-a fost adresată de Gábor Szarvas, redactorul fondator al revistei Magyar Nyelvőr [Păzitorul limbii maghiare], pentru a trimite revistei noi culegeri de folclor. Petrás a satisfăcut pe deplin această rugăminte: între 1874 şi 1878, în revistă au apărut peste douăzeci de articole scrise de el. Acestea erau în primul rând publicaţiile unor poezii populare şi balade, dar a trimis şi cuvinte regionale, toponime, nume de persoane, nume de fructe, proverbe, poveşti, superstiţii, descrieri de obiceiuri şi ghicitori. Deoarece superiorii lui nu au privit cu ochi buni relaţiile lui cu oamenii de ştiinţă maghiari, a folosit ani de-a rândul pseudonimul „Rokonföldi” („Co-pământean”), iar redacţia revistei Nyelvőr a dezvăluit identitatea folcloristului din Moldova numai la unsprezece ani după moartea acestuia, în 1897.

Credinţa în solidaritatea naţională, care era atât de puternică în momentul reîntoarcerii sale în Moldova, s-a dovedit a fi o greşeală romantică a tinereţii. Înaintând în vârstă, Petrás a trebuit să vadă că, dincolo de vizitele savanţilor maghiari, donaţiile Societăţii Sfântul Ladislau şi publicarea culegerilor folcloristice expediate la Budapesta, nu s-a făcut nimic pentru susţinerea cauzei maghiarilor din Moldova. Ceangăii, în lipsa intelectualilor proprii, au rămas definitiv în afara proceselor decisive pentru unificarea naţiunii burgheze maghiare (reforma limbii, mişcările culturale din epoca reformelor, conştiinţa vocaţiei comune în 1848). În Moldova, asimilarea lingvistică s-a accentuat şi, în final, tânărul stat român, care şi-a dobândit independenţa în anii 1877-78, a înfiinţat instituţiile statale ale asupririi naţionale.

Puterea credinţei sale catolice, mărinimia sufletească a personalităţii sale s-au arătat cu adevărat în ultimul an al vieţii sale. După patruzeci şi opt de ani de slujbă, la vârsta de 73 de ani, nu a avut nici măcar pâinea de toate zilele, simţea că puterea îl părăseşte, era chinuit de boală şi pe deasupra a fost jefuit în mai multe rânduri, hoţii i-au luat toată îmbrăcămintea şi banii puţini pe care îi mai avea. Ultimele sale scrisori mărturisesc că era necăjit mai ales din cauza lipsei mobilierului interior al bisericii pe care a ridicat-o cu mare dificultăţi la Capăta, dar se plânge şi de soarta grea de care are parte: „Mizeria e atât de mare aici, încât puţini au parte de mălaiul de fiecare zi, unde să caut ajutor, nu ştiu. Nu se găseşte aici nicio instituţie, iar la particulari degeaba batem la uşă.” „După ce am fost jefuit pentru a patra oară, sufăr de o sărăcie mare, bunul Dumnezeu m-a vizitat şi cu boala. Nici nu trebuie să spun cât de greu este să fii bolnav în timpul iernii, fără îmbrăcăminte potrivită, de care m-au deposedat răufăcătorii, luându-mi ultimii bani şi toate stofele. [...] Proasta calitate a scrisului meu să fie pusă pe seama sorţii mele mizerabile! M-am străduit, m-am zbătut să contribui la cinstea casei Domnului şi la preamărirea numelui Său sfânt – iar dacă aceasta mi-e răsplata, numele Lui sfânt să fie binecuvântat pentru ea în Cer, pe pământ şi pretutindeni, amin. În vecii vecilor!”

În cele din urmă, în 1886, răufăcătorii i-au luat şi viaţa. După atentatul împotriva lui a mai trăit o vreme, însă bătrânul „mesager al credinţei” nu a dezvăluit numele asasinilor pe care i-a recunoscut, practicând astfel la un grad eroic virtutea iertării creştine.
Manuscrisele sale nu sunt prelucrate nici astăzi în mod satisfăcător, despre opera lui încă nu s-a scris nicio monografie.

Dacă faci click pe banda gri de mai jos, nu o să-ţi pară rău ! Iar la blogroll dacă faci click pe facebook, poţi să intri în legătură cu cosătenii tăi . Nu rata ocazia

Citeşte şi acest document foarte interesant : Cleja

Am transmis o petiţie online domnului prefect cu următorul conţinut

Faci click pe poză ca să-l poţi citi , dacă doreşti

Domnule prefect,

Mă numesc Valentin Ciuraru, născut în Cleja , judeţul  Bacău, cu domiciliu stabil în ……………….

În virtutea dreptului pe care legea vi-l conferă,  de garant al respectării legii în teritoriu şi de buna administrare a patrimoniului şi finanţelor publice, de a asigura realizarea intereselor naţionale, respectarea legilor şi a ordinii publice, de luarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, vă rog să verificaţi modul cum sunt gestionate fondurile publice în comuna Cleja. Există suspiciunea, deseori ridicată de membrii comunităţii pe forumul afaceri agricole, cum că subvenţia acordată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură pentru îmbunătăţirea şi întreţinerea păşunii comunale se evaporă în buzunarele persoanelor din administraţia locală fără ca să ajungă ceva şi pentru destinaţia care le-a fost dată prin lege.

Totodată am rugămintea să verificaţi legalitatea donaţiei terenului de 1 hectar de care a beneficiat primarul comunei, înscris în declaraţia de avere, teren care  a fost al politiei comunei Cleja.

În acelaşi timp vă indic şi o adresă unde puteţi vedea ce alte lucruri la fel de murdare se întămplă în comunitatea Cleja sub patronajul primarului.  Elevii de la şcoala nr 2 Cleja fiind obligaţi să cotizeze cu bani pentru  proiecte de infrastructură şcolară , aşa cum reiese din chitanţa postată http://blitz09.wordpress.com/2011/03/29/ce-se-mai-intampla-in-imparatia-lui-joca/  

Şi cred că trebuie să le rezolvaţi cu celeritate pentru a nu continua debandada.

Ultima mare găselnită de păcălire a bătrânilor satului fiind cea cu asigurarea obligatorie a locuinţelor . Aceştia sunt îndrumaţi aproape obligatoriu, atâta timp cât nu le indicată şi varianta ieftină, deoarece majoritatea au locuinţe din chirpici,  să cumpere pachetul de 20 euro, adică 82 lei. Vezi adresa :  http://blitz09.wordpress.com/2011/05/15/in-atentia-locuitorilor-din-cleja/

Şi până la urmă cine le permite să încheie asigurări de locuinţe în timpul programului  pentru că aşa se întămplă: în momentul în care îşi ridică suma de bani cuvenită pentru lemne conform OUG 5 din 2003, sunt sancţionaţi cu respectivele asigurări de către funcţionarii din primărie  ! După ştiinţa mea asiguratorii sunt operatori privaţi pe piaţa românească şi nu văd de ce trebuie să-şi văndă serviciul chiar într-o instituţie publică!

Vă rog să luaţi toate măsurile pentru a pune în ordinea lor firească  respectarea legii în primăria din Cleja

Vă mulţumesc anticipat şi aştept răspuns în termenul precizat de Ordonanta 27/2002 privind reglementarea activitatii de solutionare a petitiilor pe adresa de e-mail

valiciuraru@yahoo.com

 

În atenţia locuitorilor din Cleja

Nu puneţi bot la tot ceea ce vă vinde unul şi altul din primărie. Am înţeles că în această perioadă se acordă sumele de bani ca ajutor pentru încălzire (pentru lemne) şi că, cei care ridică aceste sume ar fi/sunt obligaţi să încheie polita de asigurare obligatorie pentru locuinţe.
Da! asigurarea este obligatorie , pentru că dacă nu închei poliţa poţi fi amendat, dar contează cuantumul acestei poliţe. Şi aici vă cer să deschideţi ochii.

Legiuitorul spune cam aşa ceva în respectiva lege:

Art. 2 – In intelesul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii:

b) Dezastru Natural – cutremure de pamant, alunecari de teren sau inundatii, daca se manifesta ca fenomene naturale;

c)Tipuri de Locuinte – Tipul A - constructie cu structura de rezistenta din beton armat, metal, ori lemn sau cu pereti exteriori din piatra, caramida arsa sau din orice alte materiale rezultate in urma unui tratament termic si/sau chimic si Tipul B – constructie cu pereti exteriori din caramida nearsa (pe înţelesul vostru chirpici ) sau din orice alte materiale nesupuse unui tratament termic si/sau chimic;

Art. 5 – (1) Suma asigurata ce poate fi acordata in temeiul prezentei legi, denumita in continuare suma asigurata obligatoriu, este echivalentul in lei, la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Nationala a Romaniei la data incheierii contractului de asigurare obligatorie a locuintei, a :

a) 20.000 Euro, pentru fiecare locuinta de tip A;

b) 10.000 Euro, pentru fiecare locuinta de tip B;

(2) Primele cuvenite pentru sumele asigurate prevazute la alin.(1), denumite in continuare prime obligatorii, sunt echivalentul in lei, la cursul BNR valabil la data efectuarii platii, a:

a) 20 Euro, pentru suma prevazuta la lit. a);

b) 10 Euro, pentru suma prevazuta la lit. b);

Aici vreau să punctez. Majoritatea caselor vechi sunt din chirpici, deci cuantumul de plată ar fi 10 euro, ceea ce înseamnă 41 lei şi nu 82 lei cum ar lăsa unii să se înţeleagă. Deschideţi bine ochii înainte de a face aceste plăţi.

În atenţia istoricului Coşa şi popimii care deturnează adevărul istoric:Religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români

http://www.historia.ro /Interviu realizat de George Rădulescu cu profesorul Neagu Djuvara

George Rădulescu: Cum au devenit cumanii creştini, domnule profesor?
Neagu Djuvara: Ceea ce se ştie din documentele rămase este că ei nu erau creştini la sfârşitul veacului al XII-lea. Regatul ungar, de care depindea Transilvania, era extrem de îngrijorat de existenţa acestor barbari, mai ales că ei treceau des peste Carpaţi şi făceau ravagii. În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii unguri se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

În ce context s-a produs trecerea bruscă la creştinism a cumanilor?
În momentul în care a avut loc prima încercare a fiilor şi a nepoţilor lui Ginghis Han de a înainta spre Apus – era un fel de tatonare a terenului. Să ştiţi că e un fenomen extraordinar… Gândiţi-vă cum un asemenea imperiu a ajuns la o astfel de organizare, aproape perfectă, în foarte puţine decenii. Trebuie să o spunem direct: Ginghis Han a fost genial! Până a ajunge stăpân peste mai multe mici triburi de mongoli, Ginghis Han era un reprezentant minor, şef peste câteva mii de oameni. S-a făcut un film pe care l-am văzut acum câţiva ani, de către un cineast rus de generaţie nouă, în care îi spuneau după numele lui mongol şi în care îi prezentau întreaga viaţă.

În 1241,  marea invazie mongolă a măturat toate puterile militare ale vremii. Nici chiar temuţii cavaleri teutoni nu le-au putut sta în faţă
Aşa cum a fost Muammar al-Gaddafi în Libia, reprezentantul unui trib minor…
Da, la origine. În paranteză fie spus, am auzit ca zvon, pe când eram în Africa – Nigerul avea graniţă cu Libia şi era în dispută cu această ţară pentru nişte linii de frontieră –, cum că Gaddafi ar fi copilul din flori al unui ofiţer italian. Nu m-ar mira deloc… Figura lui, când era tânăr, nu era tipic arabă sau berberă. Şi Olanda a avut experienţe istorice cu astfel de metişi. Ăştia, metişii, sunt ăi mai îndrăciţi. Uitaţi-vă ce sentiment de apropiere avea Gaddafi faţă de Italia…

Revenind la Ginghis Han, mongoli, cumani şi creştinarea acestora din urmă…
În momentul în care urmaşii lui Ginghis Han  hotărăsc să înainteze spre Vest, Imperiul mongol cucerise deja nordul Chinei şi ajunsese în Persia, dar nu se gândise să treacă peste Siberia, să ajungă dincolo de Urali. Când hotărăsc această tentativă, fac mai întâi un fel de campanie de tatonare. Aceasta se termină în 1223, pe un fluviu care dă în Marea Neagră, pe direcţia Crimeei, şi care se cheamă Kalka. Bătălia de la Kalka e un moment istoric pentru că, întâia oară, cumanii – cărora ruşii le spuneau „oamenii stepei“ – erau uniţi. Un orientalist britanic, care l-a influenţat şi pe Nicolae Iorga, a arătat acest lucru în cartea Imperiul cumanilor, subliniind că atunci când era un pericol extern cumanii îşi alegeau un rege. Erau destul de organizaţi, dar şi foarte agresivi. Vecinul lor de la nord era Marele Cnezat al Kievului cu care se aflau în permanentă bătălie. Cu toate acestea, închipuiţi-vă că era vorba şi de înrudiri între cele două tabere. Kuten, regele pe care îl aveau „cumanii albi“ în acel moment, al bătăliei de la Kalka, era socrul Marelui Cneaz al Galiţiei. Cumanii din nord îşi spuneau „albi“, iar cei din părţile noastre, din Moldova şi din Muntenia, erau „cumanii negri“. Aici nu e vorba despre vreo chestiune de calitate, ci despre cumanii principali („albi“) şi cei periferici („negri“). Trebuie să spunem, ca o paranteză, şi că femeile cumane erau de o mare frumuseţe.

Prin urmare, „cumanii albi“ şi „cumanii negri“, văzând pericolul comun, se aliază.
Da. Ei, alături de cele patru, cinci cnezate ruseşti de la nordul lor, luptă împotriva acestui val mongol şi sunt învinşi la Kalka. Acolo mor vreo nouă cnezi ruşi, dar regele cuman Kuten scapă.

Credeţi că separaţia între Bisericile creştine, de Răsărit şi de Apus, produsă la 1054, era deja înţeleasă de popoare, la acea vreme, în anul 1223?
Eu cred că da, dar să nu uităm un lucru – la noi chestiunea era confuză. Noi nu aveam absolut niciun document înainte de naşterea voievodatului Ţării Româneşti. E clar însă că ţineam de Constantinopol. Dar să ne uităm la fraţii Asăneşti, care au făcut cel de-al doilea Ţarat Bulgar. Apropo – Asan e nume cuman. E foarte posibil ca fraţii Asăneşti, vorbitori de limbă română, să fi fost înrudiţi cu populaţia cumană. Cumanii pătrunseseră şi dincolo de Dunăre, dovadă că a mai rămas numele Kumanovo în Bulgaria. Asăneştii îi înving pe bizantini mai întâi cu ajutorul cumanilor. Revenind, regele cuman Kuten fuge din faţa primului val mongol, dar în acel moment valul s-a oprit. Asta este dovada că mongolii s-au gândit să vadă doar ce fel de rezistenţă vor întâmpina. Când vine valul cel mare al mongolilor, în anul 1241, acesta era împărţit în patru coloane, fiecare de câte 40-50.000 de oameni. Cele patru coloane au distrus, rând pe rând, cnezatele ruseşti, Polonia şi cunoşteau atât de bine situaţia regatelor din Europa încât aveau ordinul ca, la o dată precisă, să se reunească împotriva regelui Ungariei, Bela al IV-lea, recunoscut drept cel mai puternic rege din Europa Centrală. Ei bine, coloana din sud a mongolilor a trecut şi pe la Episcopatul cuman Milcovensis.

Invazia mongola din 1241 aproape a distrus ordinul cavalerilor teutoni şi rezistenţa statelor apuse. Totuşi atacurile din 1241 nu s-a repetat. Conducătorii mongoli s-au retras din cauza morţii hanului şi a luptelor interne ce au urmat între urmaşii acestuia

Dar cum s-a ajuns la Episco­patul Milcovensis?
Bun, după bătălia de la Kalka şi dezastrul cumanilor „negri“ şi „albi“, aliaţi cu ruşii, ei dau de veste înfrângerea regelui Ungariei, în 48 de ore. Cumanii, care de generaţii se opuneau creştinării, au trimis vorbă regelui maghiar, Andrei al II-lea, că vor să se creştineze. Acesta a găsit că-i atât de important momentul încât a trimis pe fiul său, viitorul rege Bela, şi pe arhiepiscopul Ungariei să-i creştineze, undeva pe Milcov, pe toţi cei 40.000 de ostaşi cumani, cu femeile şi copiii lor. Aşadar, i-au creştinat în rit apusean.

Vă întrebam dacă exista oare această distincţie la nivelul oamenilor simpli.
Exista…

Atunci de ce pelerinii occidentali care veneau la Ierusalim se împărtăşeau încă din potirul călugărilor greci de acolo, ştiut fiind că ortodocşii şi catolicii n-au comuniune euharistică?
În orice caz, din punct de vedere teologic, ortodocşii şi catolicii n-au fost şi nu sunt eretici unii faţă de alţii, ci schismatici. Asta înseamnă despărţire…

 …şi în oficierea tainelor.
Acest lucru trebuie să fi existat şi la noi, chiar şi în bisericile cele mai vechi. De pildă, este o bisericuţă mică, la nord de Câmpulung, unde erau două altare. Eu cred că unul era pentru ritul Apusean şi unul pentru ritul Răsăritean. Nu era nicio duşmănie între cei care ţineau riturile respective. Duşmănia asta îngrozitoare a apărut după cucerirea Constantinopolului, la 1204.

Totuşi, a fost şi Sinodul de la Ferrara, început la 1437…
Da, o încercare de reconciliere a penultimului împărat bizantin. Aceasta s-a început din motive politice, din cauza pericolului turcesc. Ghinionul a fost că patriarhul care semnase documentul de reconciliere, alături de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a murit pe drum. Cel care a devenit patriarh în locul său era un duşman al reconcilierii. Atunci s-a răspândit expresia „Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei“. Dar să ştiţi un lucru: patriarhul de Constantinopol a dus-o mai bine sub turci, în sensul că, Mehmet al II-lea, după ce a luat oraşul, l-a chemat şi i-a încredinţat toţi creştinii împărăţiei. Deci, din momentul ocupaţiei turceşti, patriarhul a avut mai multă forţă politică decât înainte, când era egalul împăratului. Înainte, dacă era o dispută între patriarh şi împărat, acesta din urmă avea câştig de cauză pe motiv că el a fost uns de Dumnezeu.

Aşadar, creştinarea cumanilor s-a făcut în rit apusean.
Creştinarea cumanilor s-a produs după 1223, undeva pe Milcov. Imediat s-a construit o catedrală, dar episcopia n-a ţinut decât puţin peste un deceniu. În anul 1239, cumanii, văzând că vine valul mongol, s-au speriat şi au cerut voie regelui Ungariei să intre în regatul său. Au trecut Carpaţii în masă. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a dovedit că n-au plecat chiar toţi, vezi cazul Basarab I. Cei care se căpătuiseră, strămoşii viitorilor boieri sau cnezi – „majores terrae“ – n-au plecat.

 Cronologie
271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

De citit ROMÂNI ŞI PECENEGI ÎN SUDUL TRANSILVANIEI

Un popor asimilat: cumanii