Anton Coşa, Cleja. Monografie etnografică/ Situată într-o regiune pitorească, remarcată şi de călătorii străini care au trecut pe aici, localitatea Cleja este din punct de vedere etno – folcloric, şi nu numai, una dintre cele mai reprezentative aşezări de catolici din Moldova.
Vechimea acestei comunităţi rurale coboară în timp până în secolul al Xll – lea, după cum ne arată menţiunile documentare. Denumirea acesteia, unică în spaţiul românesc, derivă din cuvântul latin ecclesia, întâlnit în Transilvania sub forma ecleje, însemnând biserică, proprietate a bisericii ori a personalului acesteia sau comunitate administrativă bisericească.
Locuitorii din Cleja sunt de religie romano – catolică, fiind menţionaţi în timp de o serie de documente. Pentru prima dată îi găsim pe catolici într-o relatare a misionarului Bernardino Silvestri din anul 1696, care aminteşte localitatea Clesa cu 72 locuitori, toţi catolici. Ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Cleja provin după toate probabilităţile din Transilvania. Cadrul etnografic al aşezării demonstrează elocvent acest fapt.
Casele din Cleja se încadrează în tipul casei tradiţionale româneşti cu toate transformările survenite în decursul timpului. Construcţiile contemporane nu înlătură tradiţia în totalitate, urmărind atingerea unei valori estetice superioare, în consonanţă cu gusturile celor care le întemeiază. Ele sunt prevăzute cu prispe, care le încadrează de regulă pe două laturi, majoritatea având şi cerdac cu stâlpi ornamentaţi, dintre motive, cele mai prezente fiind cele geometrice. Existenţa şurilor mari, într-o măsură mai redusă astăzi, trimite către spaţiul transilvănean. Interioarele arată, la rândul lor, preocuparea pentru frumos a locuitoritor, remarcându-se printr-o ingenioasă combinaţie între tradiţie şi inovaţie. Camera de sărbătoare sau Casa mare, cum este numită aici în Cleja, iese în evidenţă prin multitudinea de obiecte ce se găsesc în interiorul acesteia şi bunul gust cu care sunt rânduite. Se întâlnesc aici ţesături de o valoare artistică remarcabilă ce denotă măiestria celor care le-au lucrat.
Privit în ansamblul său, portul popular tradiţional din Cleja se integrează costumului românesc. Costumul popular de aici iese în evidenţă prin cromatica specifică, sobră ori mai vie, prin gama largă de motive decorative, toate acestea fiind rodul unei fantezii deosebite a creatorilor populari, transpuse implicit şi operei create. Gama largă a ornamentaţiei se explică atât prin variatele zone din Transilvania de unde au venit şi implicit au adus costume tradiţionale specifice ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Cleja, dar şi prin faptul că odinioară fetele, dintr-un accentuat spirit de originalitate, ascundeau, de regulă, modelele pe care le ţeseau pe cămăşi (şi nu numai), pentru ca celelalte fete să nu le cunoască înainte ca ele să fie purtate şi, evident, arătate celor din jur, de cea care le-a creat.
Locuitorii din Cleja au ca ocupaţie principală agricultura, alături de care un loc important între îndeletniciri îl are creşterea vitelor. Cultura viţei-de-vie cunoaşte, de asemenea, o largă răspândire în Cleja, în timp ce ocupaţii ca stupăritul ori pomicultura sunt practicate într-o măsură mai mică. Dintre meşteşuguri, amintim existenţa şi aici a cojocarilor, sumănarilor, fierarilor, dar, mai ales, a lemnarilor (dulgheri, butnari, dogari), lucrul cu lemnul bucurându-se, atât odinioarâ cât şi astăzi, de o mare preţuire printre localnici.
Casele, căruţele, diferitele obiecte de uz gospodăresc, confecţionate din material lemnos ori folosind într-o măsură mai mare sau mai mică lemnul, dezvăluie şi ele dragostea locuitorilor pentru lucratul lemnului, migala şi priceperea cu care-l modelează. Remarcăm lada de zestre, de formă paralelipipedică cu capac drept, ornamentată cu figuri, de regulă geometrice. Unele dintre ele erau iniţial bălţuite, după care se ornamentau, dând naştere în acest fel unui contrast specific. Există analogii între lăzile de zestre din Cleja şi cele similare întâlnite în Transilvania. Şi aceste lăzi dezvăluie bunul gust şi fantezia creatorilor populari.
Obiceiurile calendaristice sunt, la rândul lor, foarte importante. Se mai conservă încă unele practici şi credinţe, înainte vreme cu o încărcătură de semnificaţii magico-rituale pierdute însă în decursul timpului. Reverberaţii transilvane sunt evidente şi aici. Amintim în acest sens obiceiul matca din prima duminică de după Paşti, numită de localnici Duminica Albă sau Duminica Mătcii, zi în care tinerii se legau fraţi şi surori, schimbând între ei ouă scrise. Aceste ouă erau scrise în Cleja nu în zilele imediat premergătoare duminicii Paştelui, ca în alte locuri, ci în săptămâna de după Paşti, deci anterioară Duminicii Mătcii. De Paşti doar se vopseau ouă roşii în Cleja. Obiceiul matca se mai întâlneşte, sub forma mătcălăul, doar la românii din zona Banatului, în forme de manifestare particulare, desigur, dar tot în legătură cu legarea de fraţi şi surori.
Dintre obiceiurile de peste un an mai menţionăm colindele necântate, care se obişnuiesc în Cleja în dimineaţa de Sfinţii Mărunţi (27 decembrie) sau Prunci Nevinovaţi, când copiii şi feciorii umblă cu câte o nuia de alun în mâini, lovind pe cei care îi întimpină la intrarea în casă şi rostind o urare de prosperitate, sănătate, noroc şi fericire în anul care urmează să vină, urare adresată, evident, celor pe care-i ating cu nuiaua. Aceleaşi urări de bine, adresate de data aceasta întregii familii (inclusiv vieţuitoarelor) colindate, le reîntâlnim rostite cu alte cuvinte desigur şi în dimineaţa de Anul Nou, când, în Cleja, se umblă cu semănatul, colindătorii aruncând în faţa gazdelor, pe jos, boabe de grâu ori de porumb în timp ce binecuvântau.
În cadrul ciclului familial, nunta ocupă un loc bine determinat, prin latura ei spectaculară, prin implicarea, mai mult sau mai puţin directă, a comunităţii rurale, dar, mai ales, prin faptul că, prin premise, desfăşurare şi urmări, constituie o perioadă de trecere de la un statut social la altul. Şi din analiza atentă a ceremonialului de nuntă se desprind analogii cu spaţiul românesc transilvănean.
Amintim aici doar obiceiul vestirilor sau strigărilor în biserică, de către preot, după logodnă, de trei ori la rând, în trei duminici, a tinerilor care urmează să se căsătorească, obicei menit să descopere eventualele piedici care ar putea sta în calea căsătoriei celor doi.
Ceremoniile funerare din Cleja reuşesc să conserve, dincolo de unele încercări de alterare, o serie de rituri de separare, rituri de prag, rituri de agregare, individuale sau colective, menite să faciliteze marea trecere a celui dispărut din această lume, uşurarea integrării acestuia într-o altă existenţă, respectiv în lumea de dincolo, şi, implicit, să protejeze pe cei rămaşi în această lume, comunitatea rurală în ansamblul ei, comunitatea restrânsă a rudelor, a neamurilor celui dispărut în special, de eventuale crize, de eventuale manifestări negative şi nocive în acelaşi timp, determinate de pierderea şi înstrăinarea unui membru al acestei comunităţi.
În cadrul obiceiurilor de înmormântare din Cleja, un loc aparte îl ocupă cântecele morţilor sau cântecele de mort, interpretate în nopţile de priveghi la căpătâiul celui dispărut. Variantele culese din Cleja sunt de o autenticitate şi o forţă de sugestie remarcabile, prin motivele ce le transmit. Erau cântate (şi sunt şi astăzi) după un ritual strict. Una din femeile care compuneau grupul de cântătoare (în care puteau fi şi bărbaţi) dădea tonul recitând (nu cântând) primul vers, după care urma revărsarea melodică a aceluiaşi vers, în interpretarea întregului grup prezent, continuându-se tot astfel până la sfârşitul cântecului. Coexistenţa acestor cântece de mort cu versurile funebre (creaţii ale mediului eclesiastic intrate în repertoriul folcloric), faptul că unele motive se întâlnesc şi în bocete numite în unele zone ale Transilvaniei cântare la mort sau cântare de mort, linia metodică şi perpetuarea lor prin intermediul unor caiete vădesc similitudini evidente cu spaţiul transilvan.
Localitatea Cleja a fost intens şi sistematic cercetată, mai ales din perspectiva folclorului existent aici, de către specialiştii maghiari care au cules în decursul timpului o varietate impresionantă de creaţii folclorice perpetuate de localnici în graiul ceangău. Din Cleja a fost culeasă prima variantă a Mioriţei (în graiul ceangău local), de către preotul de atunci din Cleja, Inocentius Petras (născut în satul vecin Faraoani), care a notat-o în scris în anul 1843. Această primă variantă a Mioriţei prezintă în opinia specialiştilor o valoare artistică deosebită. Din aceste concluzii transpare, într-un mod tot mai evident, că ne-am ocupat de un spaţiu etnografic de referinţă. A fost pentru noi un privilegiu şi, în acelaşi timp, o datorie de recunoştinţă apropierea de acest univers rural cu un specific aparte.
Am insistat asupra cadrului etnografic în special nu doar pentru că este cel care defineşte localitatea Cleja şi o scoate în evidenţă, ci şi datorită faptului că aspectele legate de cultura populară tradiţională sunt cele mai expuse degradării şi dispariţiei.
