Ce se mai întămplă în “împărăţia” lui Joca

Chiar dacă Talibanul  l-a minţit pe părintele paroh de la  Buda, vin să-i arăt şi părintelui că minciuna are picioare scurte . Drept confirmare am să pun o chitanţa oarecare din care se vede/reiese şi pentru cei orbi că elevii de la Şcoala nr 2  Buda, prin slujbaşii săi, adună bani, chipurile pentru “terenul de fotbal multifuncţional” .  Păi să facem un calcul: dacă şcoala are 400-500 de elevi şi înmulţim cu 10, rezultă 5000 lei , adică 1200 euro. Ce contribuţie poate fi o sumă aşa de mică  la un teren multifuncţional care costă câteva mii de euro, zeci de mii  Nu cumva este vorba de chermeza care trebuie servită frantzuzilor Suntem de neegalat în deturnare de fonduri

Zilele următoare voi trimite chitanţa şi  domnului ministru Funeriu dar şi  Inspectoratului din Bacău, să-i întreb şi pe domniile lor dacă   totul este în regulă cu această “obligativitate” a elevilor de a contribuii cu bani  la un proiect de aşa mare anvergură şi care se derulează prin programe finanţate de guvern.   Elevii spun că sunt ameninţaţi cu scăderea notelor la anumite materii dacă nu contribuie. În chitanţa de faţă protejez numele elevilor pentru că aşa este corect, dar atât la  Inspectorat cât şi la minister voi trimite chitanţa cu numele lor.

Tot de la elevi am aflat multe chestiuni care nu au nimic în comun cu şcoala. De exemplu: doamna profesoară Gheorghiana Violeta pentru câteva pungi de cireşi a salvat de  corigenţă un elev nu prea silitor . Alt elev a contribuit cu nuci, pentru ca doamna să aibă cozonaci tradiţionali de sărbători , tot pentru a i se ierta neştiinţa. Dacă tot de la doamna  cumperi o culegere de mate, ai 3 puncte din oficiu la teste. Doamnă, prin anii 72-80 când “lustruiam”  băncile şcolii din Cleja, am avut profesori cu demnitate. Dumneavoastră de ce nu aveţi

Tot o doamnă , profesoara de fizică/chimie Hongu Aura nu se sfieşte să-i ameninţe pe elevi cu obţinerea de note mici dacă nu contribuie cu bani la proiectul “terenul de fotbal multifuncţional”.

Tot în această categorie intră şi domnul profesor de limba şi literatura română Florea Alexandru. Domnia sa obligă elevii să cumpere reviste la un preţ “aranjat” , mult peste cel oferit de furnizor. Are şi un slogan pe măsură: dacă ai cumpărat , ai căpătat un 10 (zece).

Nu trebuie să uităm de comitetul de părinţi, care prin tertipuri pupincuriste , obligă elevii să contribuie la fondul şcolii şi al clasei, chiar dacă această “zeciuială” este încriminată de către minister. Nu strică să atenţionăm Inspectoratul Şcolar   Sarcina intreţinerii şcolii este a administraţiei locale şi a primarului în principal. Luaţi-l de coiţe pe Taliban să vă dea bani şi nu-i obligaţi pe elevi să vă aducă de acasă din portofelul părinţilor.

PS. În următoarele zile un subiect despre ” activitatea autorităţii administrative din Cleja în relaţia cu contribuabilul “.

Fals monsenior, turnător la vârful Bisericii Catolice

Mirela Corlățan / Preotul Vladimir Petercă, cunoscut profesor de teologie catolică, a fost apreciat de ofiţerii fostei Securităţi drept unul dintre cei mai buni informatori din ţară.

Vreme de aproape două decenii, preotul Vladimir Petercă a fost principalul pilon al Securităţii în problema cultului catolic. Preoţi parohi, profesori de teologie cu care era coleg la Institutul de Teologie din Iaşi, studenţi, înalţi prelaţi de la Vatican şi din ţările occidentale pe care îi întâlnea în timpul studiilor sau al vizitelor prelungite au făcut subiectul rapoartelor sale laborioase şi al măsurilor propuse serviciilor secrete, prin prisma statutului privilegiat pe care şi l-a câştigat în relaţia cu ofiţerii de legătură.

Preotul Vladimir Petercă e primul cleric catolic deconspirat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), în urma unei cereri de verificare depuse de EVZ, iar în cazul său urmează să se pronunţe şi Curtea de Apel Bucureşti.

“Sursa a fost şi este una din cele mai bune din ţară”
Sub numele conspirative “Preda” şi “Radu”, preotul Petercă a colaborat cu Securitatea începând cu 1971, iar până acum CNSAS nu a descoperit nici un document care să arate că a fost abandonat vreodată ca informator. Dimpotrivă, numeroase rapoarte ale ofiţerilor arată aprecierea specială de care se bucura din partea serviciilor secrete.
Petercă era un informator-model. Dovedea loialitate, acribie şi spirit de iniţiativă. Se conspira perfect, dădea note regulat, uneori peste aşteptările ofiţerilor de legătură. După mai mulţi ani de colaborare exemplară, a fost preluat “în legătură directă de către şeful Securităţii” din Iaşi, colonelul Constantin Ciurlău. Colaborarea sa, începută în 1971 cu securiştii ieşeni, a continuat din 1973, când acesta a plecat la studii la Roma, cu ofiţerii de informaţii externe.

“Datorită posibilităţilor şi ataşamentului faţă de organele noastre în perioada studiilor de doctorat la Vatican, a fost predat şi în legătura UM 0544 (infomaţii externe). Atât în cadrul colaborării cu organele noastre, cât şi cu UM0544, sursa a fost şi este una din cele mai bune din ţară, aducându-şi o importantă contribuţie atât în culegerea de informaţii, cât şi în susţinerea elementului de origine română peste hotare, subiect foarte disputat în străinătate, activităţi apreciate atât de UM 0544, cât şi de Direcţia I”, era caracterizat preotul într-un raport din 1986.
Promovat de victima sa
La începutul lui 1973, Petercă a plecat pentru prima oară la studii peste hotare la propunerea rectorului Institutului Romano- Catolic din Iaşi, preot Eduard Ferenţ, cel care ulterior a devenit victima predilectă a turnătoriilor sale. Institutul era singura instituţie de învăţământ superior din ţară care şcolariza viitorii preoţi catolici de limbă română. Sârguincios la învăţătură, după cum îl caracterizează Ferenţ, Petercă fusese cooptat în 1969 cadru didactic în institut, iar ambiţiile sale mari l-au recomandat şi Securităţii ca sursă. La doar un an după ce a devenit colaborator, Petercă a fost nominalizat pentru a fi trimis la Vatican. “După inundaţii, Caritasul (societatea de binefacere a Bisericii Catolice) din Germania trimisese în România două microbuze cu aparate de distilare a apei. Departamentul Cultelor a fost de acord ca, în schimbul acestei donaţii, să permită plecarea la Roma, la studii, a şase tineri preoţi. Printre ei i-am numit pe Vladimir Petercă şi pe mitropolitul de azi, Ioan Robu”, spune Eduard Ferenţ, care a urmat, între 1975 şi 1979, studii de doctorat la Roma.

Dosarul lui Petercă din perioada studiilor în Italia, după cum arată documentele CNSAS, a rămas la serviciul de informaţii externe, necunoscându-se conţinutul său decât prin aprecierile ulterioare, extrem de laudative ale ofiţerilor. La întoarcerea în ţară, preotul “s-a prezentat la organele interne pentru reluarea legăturii”, după cum arată Fişa personală a lui “Preda”. Din acel moment, munca sa de informator a devenit bivalentă: pe de o parte îşi turna colegii şi studenţii, iar pe de altă parte era trimis în străinătate cu diverse misiuni precise trasate de Securitate.
Recompensele Securităţii
Plecările dese peste hotare, însumând câteva luni pe an în medie, reprezentau de fapt răsplata pentru serviciile aduse Securităţii. Petercă nu era singurul preot catolic căruia i se permitea să iasă din ţară, dar era printre privilegiaţi, arată rapoartele ofiţerilor. Astfel, în 1986, şi-a permis să le ceară securiştilor un favor: “Ne-a solicitat sprijinul de a i se face mutaţie definitivă în Iaşi fratelui său. Având în vedere aportul sursei în muncă, rog a se aproba efectuarea mutaţiei definitive pentru minorul P.L., aceasta constituind o recompensă ce ar stimula sursa şi în acti vitatea viitoare”, conchidea ofiţerul de legătură Ioan Mechenie.
VICTIME
Un preot disident, numit capelan al Papei Ioan Paul al II-lea, şi fostul rector Eduard Ferenţ s-au numărat printre cei turnaţi asiduu de Vladimir Petercă

Printre victimele preotului Vladimir Petercă – aşa cum reiese din dosar – s-au numărat Petru Mareş, fost preot în parohia din Oituz, precum şi fratele acestuia, Iosif, preot şi el. Petru Mareş a rămas ilegal în străinătate “profitând de o excursie şi a intrat în slujba postului de radio Europa Liberă şi a altor publicaţii occidentale”, după cum consemnau ofiţerii de legătură ai lui “Preda” în 1981. Întorcându-se în ţară cu avionul, Mareş a fost expulzat de pe aeroport, iar Petercă a primit sarcina de a obţine ulterior informaţii despre situaţia lui în Italia. “Mareş nu şi-a schimbat întru nimic atitudinea sa obişnuită. Priveşte cu ură spre ţară, critică tot ceea ce este de criticat şi încearcă să se autojustifice, spunând că el a făcut ceea ce trebuia să facă, deoarece situaţia devenise insuportabilă”, denunţa “Preda” la în toarcerea în ţară, pe 9 mai 1981. După câţiva ani, lui Mareş i s-a permis totuşi să se întoarcă în România, însă, din cauza atitudinii sale potrivnice regimului, a fost marginalizat ca simplu preot vicar întro parohie de ţară din judeţul Iaşi. Iar Petercă şi-a urmărit cu obstinaţie victima, arătându-le securiştilor de ce nu trebuie să-i fie permis accesul la o funcţie pe măsura studiilor sale.
De la dizgraţia comuniştilor la graţiile Papei
“Dorinţa sa declarată este de a ajunge profesor la Institut. Este convins că i se face o nedreptate. (…) El nu a fost trimis la Roma în mod oficial la studii, ci din proprie iniţiativă şi-a părăsit parohia unde funcţiona ca paroh, fugind în străinătate. Profesorii de la Institut l-au caracterizat pe Mareş ca fiind un aventurier, iar prin atitudinea lui este periculos. Noi nu-l dorim ca profesor, deoarece poate crea greutăţi neaşteptate. În plus, prezenţa lui ar putea avea o influenţă negativă şi derutantă pentru studenţii care ştiu că a avut o atitudine duşmănoasă faţă de ţară, când era student la Roma”. Recomandarea lui Petercă a fost, se pare, ascultată de securişti şi, implicit de Departamentul Cultelor, căci Petru Mareş nu a reuşit să ajungă profesor la Institut până în septembrie 1990, când a fost numit director spiritual.
Ulterior, în 2002, contrazicând aprecierile lui Petercă privind pregătirea sa, Papa Ioan Paul al II-lea l-a cooptat printre capelanii săi.
Mai periculos decât neoprotestanţii
Cele mai evidente consecinţe nefaste ale turnătoriilor lui Petercă s-au produs în cazul fostului său profesor, Eduard Ferenţ. După ce l-a recomandat pentru studiile la Roma, Ferenţ a fost luat în colimator de Petercă pentru faptul că nu dorea să facă niciun compromis cu regimul. “Ferenţ Eduard, în discuţiile cu diferiţi colegi, fie din Africa, fie din Asia, a demonstrat o atitudine faţă de ţară şi ordinea sa politică exprimată în termeni negativi. Se vorbea de faptul că la noi nu există libertate religioasă, că statul e ateu şi, ca atare, duşman al religiei, că Biserica Catolică nu are episcopi şi că autorităţile controlează şi-i îngrădesc activitatea normală”, raporta “Preda” în iunie 1981 despre şeful său.

O lună mai târziu, informatorul arăta că, în opinia Departamentului Cultelor, Ferenţ “creează mai multe probleme decât cultele neoprotestante, cu atitudinea lui intransigentă”. Mai precis, Ferenţ se făcea vinovat în ochii lui “Preda” de faptul că a refuzat să predea la Departament lista cu datele elevilor ce urmau să dea examen de admitere la Institut “pe motiv că puteau fi urmăriţi, ceea ce contrazice cu libertatea”. Ca umare a atitudinii reflectate în notele lui “Preda”, Episcopia l-a ameninţat pe Ferenţ cu înlăturarea din funcţie. Numai că nu existau motivele canonice prin care să acopere sancţionarea politică în esenţă.
Două pretexte străvezii
“Vânătoarea” lui Ferenţ nu a fost foarte dificilă pentru informatorul care primise sarcina de a “stimula în continuare discret opoziţia celorlalţi preoţi” faţă de el. Prima “greşeală” a lui Ferenţ a fost primirea în Institut pentru a ţine anualele exerciţii spirituale cu studenţii a lui Pantelimon Aştilean, un preot greco-catolic hirotonit în clandestinitate, în condiţiile în care Biserica Greco- Catolică fusese desfiinţată în 1948 de comunişti. A doua greşeală a fost atitudinea de protest faţă de o telegramă publicată în “România liberă” de patriarhul ortodox Iustin Moisescu şi de şefii Departamentului Cultelor, prin care denunţau consacrarea ca episcop de către Ioan Paul al II-lea a preotului greco-catolic Traian Crişan, numit şi secretar al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Denunţate prompt de profesorul Petercă, cele două acţiuni “ostile” au fost suficiente pentru pronunţarea sentinţei de mazilire a lui Ferenţ.

IERTARE. Deşi a fost mazilit cu aportul lui Petercă, preotul Eduard Ferenţ dezavuează răzbunarea şi judecata lumească / FOTO: VLAD STĂNESCU / COMPLICITATE
Mazilirea rectorului, acceptată tacit de episcop şi de profesori
Nici un alt preot profesor de la Institutul de Teologie din Iaşi, în afara lui Eduard Ferenţ, după cum arată documentele de la CNSAS, nu avea curajul să se opună imixtiunilor politicului. Cel puţin nu făţiş. Acesta avea însă o atitudine considerată sinucigaşă de către colegi. Astfel, când îndepărtarea sa din Institut devenise iminentă, el s-a opus unei sarcini trasate de secretarul comitetului de partid, Gheorghe Zaharia.

“Pe 11 ianuarie 1980, m-a sunat seara la institut să-mi spună că mi-a rezervat bilet de avion pentru a doua zi dimineaţa, ca să merg la Bucureşti la cel de-al II-lea Congres al Forumului Unităţii Socialiste şi că urma să fiu cooptat în Comitetul Central al acestuia. L-am întrebat cum m-a putut desemna fără să mă întrebe dacă accept. «Cum îndrăzneşti să refuzi sarcina partidului? De 26 de ani nu mi s-a întâmplat aşa ceva». «Vi se întâmplă acum», i-am răspuns. Am închis telefonul şi am plecat noaptea acasă, la Dărmăneşti, în Bacău, unde mi-au dat repede de urmă”, povesteşte pr. prof. Eduard Ferenţ.
“Am fost demis, dar mi s-a zis că asta e «mâna caldă»”
Cumulat cu nesupunerile anterioare, de a fi adus în Institut “un pantalonar”, adică un preot greco-catolic, şi de a se opune statului în ultimă instanţă prin criticarea telegramei referitoare la gestul Papei de consacrare a unui episcop greco-catolic, acest refuz a dus la “execuţia” rectorului pe data de 28 ianuarie 1982, la Departamentul Cultelor, în Bucureşti, în faţa întregului personal.

“Cred că aduseseră şi femeia de serviciu la judecata mea. Eu eram însoţit de preotul Alois Fechet, care era vicar general la Iaşi, fost student al meu. I-au cerut părerea în ceea ce mă priveşte şi a zis că sunt naiv. Eu am negat asta şi, întrebat dacă retrag cele spuse împotriva regimului, am zis că nu. Am fost demis din funcţia de rector, dar mi s-a zis că asta e «mâna caldă». Mă aşteptam şi la «mâna rece», adică la închisoare”, mărturiseşte acum pr. prof. Eduard Ferenţ.
O mazilire convenabilă

“Am plâns când a plecat din institut rectorul Ferenţ. Eram cu toţii emoţionaţi, conştienţi că se comite o nedreptate, însă nu ştiam dedesubturile, nu ştiam cine erau informatorii”, spune actualul rector al institutului, Wilhelm Dancă, care era student în 1982.
“Mi-a rămas întipărită ultima sa predică: a comentat cele opt fericiri şi, în acel context, toate cuvintele şi rugăciunile alese aveau o rezonanţă anume”, spune rectorul. Pr. prof. Eduard Ferenţ nu a mai fost arestat în cele din urmă, dar a fost trimis într-un fel de domiciliu obligatoriu, la Somuşca, în judeţul Bacău.

“Era un sat fără tren, fără autobuz şi fără poştă. Decizia mi-a înmânat-o preotul Alois Fechet”, îşi aminteşte acesta. Şi nici Petru Gherghel, cel care exercita atribuţiile de episcop de Iaşi, nici colegii din Institutul de Teologie nu s-au opus în vreun fel plecării sale.
Dimpotrivă, pentru unii dintre aceştia a fost un pas înainte. De pildă, pentru Ioan Robu, fostul său student şi, în acelaşi timp, coleg de promoţie cu Vladimir Petercă, care a fost numit rector în locul său, iar după un an, din această poziţie, conducător al Diecezei de Bucureşti. Funcţie pe care Ioan Robu o deţine şi astăzi.
TITLU FALS
Preotul informator – gratulat cu titlul de monsenior, fără avizul Vaticanului
Preotul Petru Mareş (decedat în 2009), una dintre victimele informatorului “Preda”, respectiv, “Radu”, a fost unul dintre foarte puţinii preoţi catolici din România care a primit din partea Vaticanului titlul de monsenior, în afara episcopilor care îl primesc automat.
Vladimir Petercă, turnătorul său, este numit şi el “monsenior” în cadrul Bisericii Romano- Catolice din România, însă fără a avea confirmarea Vaticanului, aşa cum ar trebui.
În mod normal, pentru a primi acest titlu este nevoie de propunerea episcopului local, trimisă nunţiului apostolic din ţara respectivă, apoi secretariatului de stat al Vaticanului. Doar Papa, prin Curia Vaticanului, decide, în final, dacă meritele preotului nominalizat sunt suficiente pentru a purta acest titlu.
Nu a primit niciodată recunoaşterea Papei
După 1990, din România au fost mai mulţi preoţi vizaţi pentru acest titlu, însă nu au fost respectaţi toţi paşii procedurali, explică anomalia reprezentanţii Episcopiei de Iaşi.
Ca urmare, preoţii respectivi, printre care şi Vladimir Petercă, nu au primit niciodată recunoaşterea Papei, dar se bu cură de această titulatură în continuare, dat fiind faptul că s-a considerat stânjenitoare situaţia de a li se “retrage”. S-a considerat, în plus, că Petercă ar îndeplini, oricum, condiţiile de monsenior.

Vreme de 11 ani, până în 2006, Vladimir Petercă a fost rectorul Institutului “Sfânta Tereza” din Bucureşti, creat, se spune, special pentru el, de arhiepiscopul Ioan Robu, fostul său coleg de promoţie de la Iaşi. De şase ani este pensionar, dar ţine în continuare seminarii de Ştiinţe Biblice la Institutul “Sfântul Iosif” din Iaşi, unde şi locuieşte, fiind vecin cu profesorul Eduard Ferenţ. Până acum nimeni din institut nu a bănuit că Petercă ar fi fost informatorul Securităţii.
Contactat de EVZ pentru un interviu, acesta a acceptat iniţial. A refuzat însă ulterior să mai răspundă la telefon sau să poarte o discuţie faţă în faţă cu reporterii EVZ la Institutul de Teologie. “Nu am ce să discut despre asta după cât am suferit”, a spus furios preotul al cărui proces cu CNSAS va fi judecat de magistraţii Curţii de Apel Bucureşti.
“Dumnezeu judecă pe fiecare după ceea ce face”
Pr. Cornel Cadar, purtătorul de cuvânt al Episcopiei de Iaşi, spune că acest caz, după ce va exista o decizie a instanţei, va fi discutat de Consiliul Episcopal, apoi de Consiliul Prezbiteral.
“La nivelul Conferinţei Episcopilor Catolici din România s-a stabilit ca în fiecare dieceză o comisie să studieze evenimentele din perioada comunistă şi să facă un raport, pe baza căruia să se emită un document comun, aşa cum s-a întâmplat în Polonia. În aceeaşi notă, episcopul nostru a făcut deja recomandarea celor ce se simt vinovaţi să se întoarcă la Dumnezeu, să facă pocăinţă. Au fost, după acest moment, unii preoţi care au făcut pasul înapoi”, susţine preotul Cadar. Vladimir Petercă nu şi-a cerut niciodată iertare de la pr. prof. Eduard Ferenţ şi nici nu i-a mărturisit rolul său în îndepărtarea din Institutul de Teologie. Victima lui Petercă nu e dornică însă de răzbunare pentru că, după cum spune, “Dumnezeu judecă pe fiecare după ceea ce face”.

Repere istorice şi etnografice: Cleja

Anton Coşa, Cleja. Monografie etnografică/ Situată într-o regiune pitorească, remarcată şi de călătorii străini care au trecut pe aici, localitatea Cleja este din punct de vedere etno – folcloric, şi nu numai, una dintre cele mai reprezentative aşezări de catolici din Moldova.

Vechimea acestei comunităţi rurale coboară în timp până în secolul al Xll – lea, după cum ne arată menţiunile documentare. Denumirea acesteia, unică în spaţiul românesc, derivă din cuvântul latin ecclesia, întâlnit în Transilvania sub forma ecleje, însemnând biserică, proprietate a bisericii ori a personalului acesteia sau comunitate administrativă bisericească.

Locuitorii din Cleja sunt de religie romano – catolică, fiind menţionaţi în timp de o serie de documente. Pentru prima dată îi găsim pe catolici într-o relatare a misionarului Bernardino Silvestri din anul 1696, care aminteşte localitatea Clesa cu 72 locuitori, toţi catolici. Ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Cleja provin după toate probabilităţile din Transilvania. Cadrul etnografic al aşezării demonstrează elocvent acest fapt.

Casele din Cleja se încadrează în tipul casei tradiţionale româneşti cu toate transformările survenite în decursul timpului. Construcţiile contemporane nu înlătură tradiţia în totalitate, urmărind atingerea unei valori estetice superioare, în consonanţă cu gusturile celor care le întemeiază. Ele sunt prevăzute cu prispe, care le încadrează de regulă pe două laturi, majoritatea având şi cerdac cu stâlpi ornamentaţi, dintre motive, cele mai prezente fiind cele geometrice. Existenţa şurilor mari, într-o măsură mai redusă astăzi, trimite către spaţiul transilvănean. Interioarele arată, la rândul lor, preocuparea pentru frumos a locuitoritor, remarcându-se printr-o ingenioasă combinaţie între tradiţie şi inovaţie. Camera de sărbătoare sau Casa mare, cum este numită aici în Cleja, iese în evidenţă prin multitudinea de obiecte ce se găsesc în interiorul acesteia şi bunul gust cu care sunt rânduite. Se întâlnesc aici ţesături de o valoare artistică remarcabilă ce denotă măiestria celor care le-au lucrat.

Privit în ansamblul său, portul popular tradiţional din Cleja se integrează costumului românesc. Costumul popular de aici iese în evidenţă prin cromatica specifică, sobră ori mai vie, prin gama largă de motive decorative, toate acestea fiind rodul unei fantezii deosebite a creatorilor populari, transpuse implicit şi operei create. Gama largă a ornamentaţiei se explică atât prin variatele zone din Transilvania de unde au venit şi implicit au adus costume tradiţionale specifice ascendenţii locuitorilor catolici de astăzi din Cleja, dar şi prin faptul că odinioară fetele, dintr-un accentuat spirit de originalitate, ascundeau, de regulă, modelele pe care le ţeseau pe cămăşi (şi nu numai), pentru ca celelalte fete să nu le cunoască înainte ca ele să fie purtate şi, evident, arătate celor din jur, de cea care le-a creat.

Locuitorii din Cleja au ca ocupaţie principală agricultura, alături de care un loc important între îndeletniciri îl are creşterea vitelor. Cultura viţei-de-vie cunoaşte, de asemenea, o largă răspândire în Cleja, în timp ce ocupaţii ca stupăritul ori pomicultura sunt practicate într-o măsură mai mică. Dintre meşteşuguri, amintim existenţa şi aici a cojocarilor, sumănarilor, fierarilor, dar, mai ales, a lemnarilor (dulgheri, butnari, dogari), lucrul cu lemnul bucurându-se, atât odinioarâ cât şi astăzi, de o mare preţuire printre localnici.

Casele, căruţele, diferitele obiecte de uz gospodăresc, confecţionate din material lemnos ori folosind într-o măsură mai mare sau mai mică lemnul, dezvăluie şi ele dragostea locuitorilor pentru lucratul lemnului, migala şi priceperea cu care-l modelează. Remarcăm lada de zestre, de formă paralelipipedică cu capac drept, ornamentată cu figuri, de regulă geometrice. Unele dintre ele erau iniţial bălţuite, după care se ornamentau, dând naştere în acest fel unui contrast specific. Există analogii între lăzile de zestre din Cleja şi cele similare întâlnite în Transilvania. Şi aceste lăzi dezvăluie bunul gust şi fantezia creatorilor populari.

Obiceiurile calendaristice sunt, la rândul lor, foarte importante. Se mai conservă încă unele practici şi credinţe, înainte vreme cu o încărcătură de semnificaţii magico-rituale pierdute însă în decursul timpului. Reverberaţii transilvane sunt evidente şi aici. Amintim în acest sens obiceiul matca din prima duminică de după Paşti, numită de localnici Duminica Albă sau Duminica Mătcii, zi în care tinerii se legau fraţi şi surori, schimbând între ei ouă scrise. Aceste ouă erau scrise în Cleja nu în zilele imediat premergătoare duminicii Paştelui, ca în alte locuri, ci în săptămâna de după Paşti, deci anterioară Duminicii Mătcii. De Paşti doar se vopseau ouă roşii în Cleja. Obiceiul matca se mai întâlneşte, sub forma mătcălăul, doar la românii din zona  Banatului, în forme de manifestare particulare, desigur, dar tot în legătură cu legarea de fraţi şi surori.

Dintre obiceiurile de peste un an mai menţionăm colindele necântate, care se obişnuiesc în Cleja în dimineaţa de Sfinţii Mărunţi (27 decembrie) sau Prunci Nevinovaţi, când copiii şi feciorii umblă cu câte o nuia de alun în mâini, lovind pe cei care îi întimpină la intrarea în casă şi rostind o urare de prosperitate, sănătate, noroc şi fericire în anul care urmează să vină, urare adresată, evident, celor pe care-i ating cu nuiaua. Aceleaşi urări de bine, adresate de data aceasta întregii familii (inclusiv vieţuitoarelor) colindate, le reîntâlnim rostite cu alte cuvinte desigur şi în  dimineaţa de Anul Nou, când, în Cleja, se umblă cu semănatul, colindătorii aruncând în faţa gazdelor, pe jos, boabe de grâu ori de porumb în timp ce binecuvântau.

În cadrul ciclului familial, nunta ocupă un loc bine determinat, prin latura ei spectaculară, prin implicarea, mai mult sau mai puţin directă, a comunităţii rurale, dar, mai ales, prin faptul că, prin premise, desfăşurare şi urmări, constituie o perioadă de trecere de la un statut social la altul. Şi din analiza atentă a ceremonialului de nuntă se desprind analogii cu spaţiul românesc  transilvănean.

Amintim aici doar obiceiul vestirilor sau strigărilor în biserică, de către preot, după logodnă, de trei ori la rând, în trei duminici, a tinerilor care urmează să se căsătorească, obicei menit să descopere eventualele piedici care ar putea sta în calea căsătoriei celor doi.

Ceremoniile funerare din Cleja reuşesc să conserve, dincolo de unele încercări de alterare, o serie de rituri de separare, rituri de prag, rituri de agregare, individuale sau colective, menite să faciliteze marea trecere a celui dispărut din această lume, uşurarea integrării acestuia într-o altă existenţă, respectiv în lumea de dincolo, şi, implicit, să protejeze pe cei rămaşi în această lume, comunitatea rurală în ansamblul ei, comunitatea restrânsă a rudelor, a neamurilor celui dispărut în special, de eventuale crize, de eventuale manifestări negative şi nocive în acelaşi timp, determinate de pierderea şi înstrăinarea unui membru al acestei comunităţi.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare din Cleja, un loc aparte îl ocupă cântecele morţilor sau cântecele de mort, interpretate în nopţile de priveghi la căpătâiul celui dispărut. Variantele culese din Cleja sunt de o autenticitate şi o forţă de sugestie remarcabile, prin motivele ce le transmit. Erau cântate (şi sunt şi astăzi) după un ritual strict. Una din femeile care compuneau grupul de cântătoare (în care puteau fi şi bărbaţi) dădea tonul recitând (nu cântând) primul vers, după care urma revărsarea melodică a aceluiaşi vers, în interpretarea întregului grup prezent, continuându-se tot astfel până la sfârşitul cântecului. Coexistenţa acestor cântece de mort cu versurile funebre (creaţii ale mediului eclesiastic intrate în repertoriul folcloric), faptul că unele motive se întâlnesc şi în bocete numite în unele zone ale Transilvaniei cântare la mort sau cântare de mort, linia metodică şi perpetuarea lor prin intermediul unor caiete vădesc similitudini evidente cu spaţiul transilvan.

Localitatea Cleja a fost intens şi sistematic cercetată, mai ales din perspectiva folclorului existent aici, de către specialiştii maghiari care au cules în decursul timpului o varietate impresionantă de creaţii folclorice perpetuate de localnici în graiul ceangău. Din Cleja a fost culeasă prima variantă a Mioriţei (în graiul ceangău local), de către preotul de atunci din Cleja, Inocentius Petras (născut în satul vecin Faraoani), care a notat-o în scris în anul 1843. Această primă variantă a Mioriţei prezintă în opinia specialiştilor o valoare artistică deosebită. Din aceste concluzii transpare, într-un mod tot mai evident, că ne-am ocupat de un spaţiu etnografic de referinţă. A fost pentru noi un privilegiu şi, în acelaşi timp, o datorie de recunoştinţă apropierea de acest univers rural cu un specific aparte.

Am insistat asupra cadrului etnografic în special nu doar pentru că este cel care defineşte localitatea Cleja şi o scoate în evidenţă, ci şi datorită faptului că aspectele legate de cultura populară tradiţională sunt cele mai expuse degradării şi dispariţiei.